Trei teorii etice

169 Pages·2009·9.029 MB·Romanian

by  Valentin Muresan

Valentin Mureşan

Trei teorii etice

- Kant, Mill, Hare -
Valentin Mureşan

Trei teorii etice

- Kant, Mill, Hare –

1
Cuprins

Cuvânt înainte

I: Immanuel Kant

1. Immanuel Kant şi metafizica moravurilor
2. Ce este o acţiune morală?
3. Lege morală obiectivă şi datorie
4. Formula principiului suprem al moralităţii
5. Aplicarea principiului suprem al moralităţii

II. John Stuart Mill

1. Utilitarismul lui John Stuart Mill
2. Tipuri de utilitarism. De ce fel este utilitarismul lui Mill?
3. Aplicarea teoriei lui Mill

III. Richard M. Hare

1. Teoria etică a lui Richard M. Hare
2. Meta-etica lui Hare: prescriptivismul universal
3. Etica normativă a lui R. M. Hare: cele două niveluri ale gândirii morale
4. Aplicarea teoriei lui R. M. Hare

În loc de încheiere:

Teoriile etice şi „etica aplicată”

2
Cuvânt înainte

Această carte prezintă într-o formă accesibilă trei mari teorii etice, teoriile lui I.
Kant, J. S. Mill şi R. M. Hare. Într-un fel, ele au marcat etica secolelor al XVIII-lea, al
XIX-lea şi al XX-lea, punând bazele deontolgismului etic modern, utilitarismului şi unei
tentative de sinteză a lor.
„Într-o formă accesibilă” înseamnă că am simplificat atât de mult lucrurile încât
expunerea să nu presupună o familiarizare prealabilă cu subiectul fără a risca, totuşi, să-i
pierd pe autori pe drum. Acestea nu sunt lecţii de filosofie pentru copii. Nu e „Kant
pentru copii”, accesibil pentru orice persoană, dar în care nu-l mai regăsim pe Kant. Ele
presupun un efort de lectură, măcar superficială, a textelor de bază şi un vocabular
filosofic preliminar. Cu alte cuvinte, ele nu se adresează omului de rând, ci studenţilor de
la Filosofie aflaţi în primul ciclu, profesorilor de filosofie din licee şi liceenilor dornici de
filosofie. Tinerii, mai ales, vor să discute mai pretenţios pe aşa-zisele teme de „etică
aplicată”, cum sunt moralitatea avortului, a războiului, a eutanasiei, a brutalizării
animalelor, a căsătoriei între homosexuali, a pornografiei etc. Trebuie spus că pentru a
face analize etice pe asemenea teme e nevoie de asimilarea unui vocabular etic, de
cunoaşterea marilor teorii morale. Altfel vom rămâne cu comentariile la nivelul bunului
simţ comun.
Teoriile prezentate aici nu sunt oarecare; primele două sunt clasice şi au întemeiat
cele mai influente curente etice moderne, kantianismul şi utilitarismul, considerate prin
tradiţie ca opuse. A treia aparţine unui filosof al moralei de la Oxford care a încercat un
lucru aparent imposibil: o sinteză sui generis a lor.
Două obiective prioritare pot fi urmărite de cititor: explicaţiile diferite pe care
aceste teorii le dau fenomenului moral şi testele de evaluare morală pe care le furnizează.
În fiecare caz în parte am ilustrat felul în care teoria poate fi aplicată la situaţii concrete
exemplare. Fără studiul acestor teorii e greu de înţeles etica secolului nostru şi imposibil
de priceput ce se ascunde în spatele diferitelor „instrumente etice” folosite în formele
specializate ale „eticii aplicate”.

Autorul

3
1. Immanuel Kant şi metafizica moravurilor

Immanuel Kant (1724-1804)1 este considerat cel mai important filosof al erei
moderne. Iar datorită exemplarităţii implicării sale în mişcarea iluministă i s-a mai spus şi
„filosoful Luminării”. Unii cred că personajul nostru a ajuns astăzi o simplă piesă de
muzeu. Pe aceştia ar trebui să-i invităm să ne indice o singură carte importantă de
filosofie morală sau politică actuală în care să nu se facă multiple trimiteri la Kant.
Practic, e imposibil să studiezi azi filosofia morală, fie că e scrisă în Europa sau pe alte
continente, fără să-l fi studiat înainte pe Kant. Mai mult decât atât: într-o societate
românească în care se vorbeşte mult despre "postmodernism", dar care e tarată încă de
multe trăsături pre-moderne, e sigur că mai avem ce învăţa de la el. Pasajul de mai jos,
altfel celebru, extras din studiul său „Ce este Luminarea?”, ne spune ceva cu tâlc în acest
sens:

“Luminarea este ieşirea omului din starea de minorat a cărei vină o poartă el însuşi. Starea de
minorat este neputinţa de a se servi de mintea sa fără a fi condus de altcineva. Te faci tu însuţi
vinovat de această stare atunci când cauza ei nu se află într-o lipsă a inteligenţei, ci în lipsa
fermităţii şi a curajului de a se sluji de ea fără a fi condus de altcineva. Sapere aude! Ai curajul să
te serveşti de propria minte! Aceasta este deviza luminării”.

Ceea ce ne spune Kant aici este că valoarea-ghid a mişcării politice şi culturale
iluministe a fost aceea a libertăţii, a ieşirii omului de sub orice tutelă menită să-i dicteze
din afară destinul, fie aceasta autoritatea abuzivă a instituţiilor statului, voinţa adesea
discreţionară a Bisericii ori bunul plac al monarhului absolut. Era un strigăt de revoltă
împotriva autoritarismului ordinii politice şi spirituale medievale. Dacă suntem lucizi, nu

1 Aceste lecţii sunt focalizate pe lucrarea lui Kant Întemeierea metafizicii moravurilor. Traducerea ei,
adnotată şi însoţită de un comentariu avansat, se află în volumul I. Kant, Întemeierea metafizicii
moravurilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007.
4
se poate să nu ne recunoaştem în acest scenariu istoric: ieşiţi brusc de sub tutela unui
regim totalitar, românii s-au trezit pe nepregătite sub dulcea povară a libertăţii care
pretinde fiecăruia să devină propriul său stăpân şi să-şi gândească destinul cu propria
minte. Sarcină nouă şi incomodă pentru un popor abia ajuns la maturitate politică. De
unde greu descifrabilele „nostalgii”. Starea de minorat a omului e aceea în care el acceptă
sau chiar tânjeşte după a fi condus de alţii, asistat de un stat atotputernic, protejat de un
„tătuc” binevoitor şi înţelept, manipulat abil de diverşi formatori de opinie cu chipuri
angelice, îndrumat de o elită intelectuală şi religioasă care deţine monopolul moralei,
lipsit de prea multă şi obositoare responsabilitate, pe scurt, e starea în care omul se
complace în non-libertate. Dar să nu dăm vina pe alţii, ne atrage atenţia Kant; vina pentru
perpetuarea acestei stări vegetale revine exclusiv celor ce o acceptă. Aşa încât aceştia ar
fi cazul să se trezească. După un îndelungat ev mediu dominat de ideologia supunerii,
modernii vin şi ne îndeamnă să adoptăm o atitudine contrară: suntem cu toţii capabili să
ştim ce avem de făcut şi de aceea a sosit vremea să ne conducem singuri; orice ingerinţă
paternalistă a statului în sfera vieţii private sau în unele sfere ale vieţii publice nu mai e
binevenită şi trebuie limitată într-o măsură rezonabilă. După secole de „morală a
supunerii”, cum a fost morala antică şi cea medievală, a supunerii faţă de voinţa lui
Dumnezeu sau a stăpânilor laici, ni se propune acum un prototip al „omului modern”, al
omului liber, aflat numai sub tutela propriei sale raţiuni. Acesta e omul capabil să se
guverneze singur, opus modelului creştin al omului prin natură păcătos şi ca atare
funciarmente inapt să-şi croiască el însuşi destinul; cu alte cuvinte, e omul autonom.
Ideea „autonomiei”, originar politică şi strâns legată de cea de "libertate" (un stat
autonom e acela care e liber să-şi dea singur legile şi să se autoguverneze conform lor), i-
a fost foarte apropiată lui Kant – profesorul implicat direct în lupta pentru recunoaşterea
autonomiei universitare şi a libertăţii academice, adică a dreptului profesorilor din
universitate de a-şi gândi singuri programele şi manualele, de a nu fi îngrădiţi din raţiuni
politice şi religioase în exprimarea publică a opiniilor lor. Într-un stat prusac organizat
după un regim politic absolutist aceste drepturi erau departe de a fi recunoscute.
Reacţionând la această stare de fapt, în loc să mai accepte că omul obişnuit trebuie să fie
îndrumat pas cu pas de instituţii pe calea „adevăratei” credinţe şi a adevăratei morale (cu
„manualele pentru confesori şi penitenţi” într-o mână şi cu biciul deasupra capului),2
iluminiştii lansează acum ideea unui om capabil să se autoguverneze şi căruia trebuie să i
se recunoască un spaţiu individual şi social privilegiat în care fiecare să-şi poată gândi
singur opţiunile şi angajamentele morale, dar şi pe cele religioase ori politice (ce religie
să adopte sau ce conducere politică să aleagă), fără ca Biserica sau instituţiile statului să
mai aibă dreptul să intervină în vreun fel.

2 În secolul al XVI-lea spovedania devenise în tot mai multe ţări obligatorie şi era folosită ca mijloc de
control politic. Îndrumarea credincioşilor catolici de către cler în problemele de conştiinţă pe care le
întâmpinau (utilizând manualele de cazuistică pentru a evita „erorile” de interpretare) era considerată
necesară deoarece legea naturală (universală) era prezentată ca fiind atât de complicată încât nu poate fi
descifrată „decât de înţelepţi” pentru uzul omului de rând; acest efort de descifrare a legii divine ar
demonstra o dată în plus, susţinea Toma din Aquino, că noi nu ne autoguvernăm moral, ci suntem supuşii
unei fiinţe superioare.
5
Prusia orientală şi capitala ei, Königsberg

Nu e aşadar întâmplător că reforma morală preconizată de Kant a purtat pecetea
frământărilor politice ale epocii şi ţării sale iar etica sa a fost numită o „etică a
autonomiei”, adică una în care valoarea morală definitorie pentru om era chiar aceea care
se pregătea să răstoarne vechea ordine axiologică a Occidentului – „autonomia”,
capacitatea de autoguvernare a omului exclusiv sub regulile propriei raţiuni. Spre
deosebire de felul în care a fost tratat până acum, iluminiştii cer ca omul să fie privit ca
fiinţă autonomă căci această calitate este cea care justifică ideea de libertate morală, dar
mai ales de libertate politică şi economică. Liberalismul politic s-a născut de altfel
împreună cu morala autonomiei. Spre deosebire de etica aristocratică a evului mediu, cea
a iluministului Kant ne îndeamnă să credem că obligaţiile morale nu decurg din situaţia
socială ori din rang, ci exclusiv din statutul nostru de fiinţe raţionale; iar ca fiinţe
raţionale suntem cu toţii egali între noi. A-i recunoaşte omului statutul de fiinţă autonomă
înseamnă a-i recunoaşte dreptul de a decide pentru sine, dreptul de a-şi alege fără
îngrădiri scopurile în viaţă şi a acţiona pentru materializarea lor. Nu stăpânul stabileşte
ceea ce trebuie să fac, precum în relaţia dintre nobil şi şerb; nu preotul confesor îmi dă
direcţia morală, ca în tradiţia medievală a Bisericii, ci singur o decid; nu ministrul
împăratului stabileşte ceea ce predau ca dascăl, ci corpul profesoral al universităţii
decide, respectând total libertatea de opinie a profesorului cu excepţia cazurilor când se
aduc prejudicii altora.
Opusul moralei autonomiei e ceea ce Kant numeşte morala heteronomiei, o
morală având în centru ideea de om supus, incapabil să-şi dea singur legile morale şi să-şi
explice temeiurile lor – motiv pentru care are nevoie de confesori şi de îndrumători
(preoţii), ca şi de pedepse aspre pentru a respecta legea (singurele „argumente” pe care le
înţelege). Aceste legi morale îi vin aşadar de la alţii, de pildă de la Dumnezeu, prin
6
intermediul Bisericii, sau de la o elită intelectuală ce ar poseda doar ea monopolul
moralităţii („etica perfecţiunii” a lui Leibniz şi Wolff), masa cetăţenilor de rând nefiind
considerată capabilă de gândire morală. Omul care nu e tratat ca o fiinţă autonomă are
nevoie de alţii care să decidă pentru el. Kant însuşi mărturiseşte că, fiind un om dedicat
cercetării ştiinţifice şi filosofice, a fost mult timp convins de prioritatea morală a elitelor
intelectuale ca elite îndrumătoare, de faptul că un înalt statut intelectual constituie pentru
om valoarea definitorie - "umanitatea" sa - temeiul pentru care el trebuie respectat la
superlativ şi de care numai elitele intelectuale se bucură, nu "masa ignorantă". Dar,
citindu-l pe Rousseau, această "prejudecată oarbă" i-a dispărut treptat, el învăţând să
respecte "fiinţele umane ca atare", fără nici o discriminare, şi să înţeleagă faptul că
sistemul drepturilor omului poate fi mai bine întemeiat în acest fel, recunoscând
egalitatea morală a indivizilor. Puternicele convingeri egalitariste ale lui Kant erau tipice
pentru intelectualii luminaţi ai vremii şi în flagrant contrast cu morala elitistă a cercurilor
politice conservatoare. Desigur, oamenii nu sunt egali între ei pentru că ar avea acelaşi
comportament moral - omul fiind departe de a fi o fiinţă morală perfectă - dar putem
presupune că fiecare dintre noi posedă aceeaşi capacitate de a fi moral, chiar dacă la unii
ea se manifestă mai greu iar la alţii mai uşor.
Pentru Kant, aşadar, morala nu înseamnă supunere la legile arbitrare ale unei
voinţe exterioare şi impenetrabile, ci respectarea deliberată a legilor morale ale propriei
raţiuni. Aceasta nu înseamnă că morala ar deveni relativă la fiecare minte raţională, căci
raţiunea de care vorbeşte Kant e una pe care el presupune că o posedă, la fel, orice
persoană dezvoltată normal din punct de vedere mental. Etica iluministă a lui Kant e o
ilustrare a sloganului vremii că a sosit timpul ca omul să devină valoarea supremă pentru
om – slogan ce poate fi uşor recunoscut în celebrul său „principiu al respectului
demnităţii umane”. A acţiona autonom înseamnă a acţiona sub influenţa unor valori
raţionale interne, care sunt universal umane şi la care subscrii liber pentru că sunt ale
tale. A acţiona heteronom înseamnă a acţiona sub influenţa unor forţe şi obligaţii externe.

Kant s-a născut la Königsberg, capitala regatului Prusiei orientale, un oraş
prosper, cu o istorie tumultoasă. Astăzi se numeşte Kaliningrad şi e o enclavă la Marea
Baltică a Rusiei post-sovietice. Personajul nostru a trăit o viaţă austeră de profesor la
Universitatea Albertină din acest oraş, fondată în 1544 de Albert, primul duce al Prusiei,
ca aşezământ de învăţământ lutheran. Nu a părăsit niciodată oraşul de baştină.

7
Königsbergul în vremea lui Kant; un oraş prosper, cu vreo cincizeci de mii de
locuitori

Avea o casă cu etaj, nu departe de castelul regal, iar în perioada în care era doar
colaborator al universităţii îşi organizase la parter o sală de curs unde veneau studenţii
săi, dar şi un numeros public din oraş, contra unei taxe.

Casa lui Kant cu sala de lecţii la parter; aici a predat şi cursuri de arta fortificaţiilor
pentru militari. În spate, castelul regal.

Era extrem de matinal şi îşi făcuse un obicei din a invita la prânz prieteni din
oraş sau colegi de universitate, cu care discuta treburi politice, universitare, evenimente
europene sau noutăţi ştiinţifice şi tehnice, dar niciodată propria sa filosofie.
8
Celebrele mese de prânz ale lui Kant (exact la ora unu) cu cinci până la opt invitaţi:
prima conversaţie era despre vreme; apoi, politică locală.

A studiat şi a fost profesor la universitatea din Königsberg. A fost crescut şi
educat în spiritul moralei protestante (pietiste) care se caracteriza mai cu seamă prin două
trăsături distinctive: accentuarea caracterului absolut, sfânt, de neocolit al datoriilor
morale, cu deosebire al datoriilor religioase, dar şi al celor legate de muncă, (omul cu
principii e arhetipul omului moral pe care l-a cultivat Kant) şi, pe de altă parte, prioritatea
dată curăţeniei sufleteşti, intenţiei bune, în raport cu fapta: e important nu atât ce faci de
ochii lumii, faptele pot fi înşelătoare, cât dacă ai făcut ceea ce ai făcut cu bună credinţă. A
fi moral înseamnă, în acest sens popular, a-ţi face fără nici o ezitare datoria dictată de
propria conştiinţă şi a veghea zilnic la puritatea conştiinţei tale; a face faţă cu succes
tentaţiilor corupătoare ale poftelor trupeşti şi înclinaţiilor stârnite de atracţiile vieţii în
societate.3 Ambele aceste trăsături - pe care a încercat să le exemplifice în viaţa sa privată
- vor fi absorbite sui generis în teoria sa etică (nereligioasă): prima, sub forma

3 “Acţiunile cărnii reprezintă depravare, impuritate, destrăbălare, idolatrie, vrăjitorie, ură, ceartă, gelozie,
nebunie, dispute, disensiuni, sciziuni, pofte, orgii, chefuri şi alte lucruri asemănătoare” (Pavel, Epistola
către Galateni); “Distrugeţi-vă membrele pămînteşti: depravarea, impuritatea, pasiunea, pofta excesivă,
precum şi cupiditatea, care este idolatrie” (Epistola către Coloseni). Luther spunea că „Dumnezeu nu vrea
ca noi să-i împlinim poruncile în chip mecanic”, adică nu din tot sufletul. Doar faptele nu sunt de ajuns
pentru mântuire, mai trebuie ca ele să fie motivate de o „bună-voinţă”, de o intenţie curată; aceasta este
garanţia valorii lor morale.

9