Table Of ContentCoperta de TUDOR JEBELEANU
TUDOR TEODORESCU BRANIŞTE
SCANDAL
ROMAN
Ediţie îngrijită de
Constantin Darie şi Paul Ion Teodorescu
1988
Editura Emiii eseu
BUCUREŞTI, PIAŢA SCÎNTEII 1
I
— VIAŢA E O BESTIE — ZISE ALEXANDRU DIMA,
şeful opoziţiei, fost de trei ori prim-ministru, conducător
sigur al guvernului ce urma să se formeze în toamnă. Spu-
nînd acestea, se ridică încet, cu gesturi involuntar leneşe,
din jilţul de paie în care stătuse pînă atunci. Privi cerul
înstelat : era o minunată noapte de august. Făcu cîţiva paşi
de-a lungul terasei. Din vilă venea zvon de glasuri : în hol
invitaţii bîrfeau, glumeau, rîdeau. Departe, luminile ca
zinoului de la Mamaia punctau cu alb întunericul. Foş
netul monoton al mării, tălăzuirea neîntreruptă a valurilor
se auzea limpede.
Alexandru Dima purta cu vioiciune şi cu o rece ele
ganţă dominatoare cei aproape şaizeci de ani. înalt, spă
tos, cu faţa rasă, cu nasul acvilin, cu bărbia proeminentă,
avea ceva de vultur, de proconsul, de stăpînitor.
Se întoarse către prietenul său Virgil Cruceanu şi re
petă apăsat :
— Viaţa e o bestie, ascultă-mă pe mine. După cum ştii,
eu am trăit-o în toate felurile şi îi cunosc toate faţetele.
Viaţa e crudă : te ia de guler şi te zvîrle peste bord dacă
nu ştii s-o îngenunchi tu mai înainte. Am să-ţi fac o măr
turisire : aş vrea să fiu bun, milos, drept, clar viaţa nu-mi
dă voie. Viaţa mă sileşte să fiu tocmai dimpotrivă... în
ţelegi ?
Virgil Cruceanu era singurul prieten adevărat al lui
Alexandru Dima. Coleg de bancă, din primul an de şcoală
pînă la doctoratul în Drept, luat la Paris, Cruceanu era
unicul om despre care se spunea cu admiraţie şi cu in
vidie : „este în secretele Şefului1*.
5
Dima era încredinţat că, pentru a conduce oamenii, tre
buie să stea cit mai departe de ei. Intimitatea ruinează
prestigiul.
Virgil Cruceanu nu folosise în nici un fel o amiciţie atît
de rară şi preţioasă. Inteligent, sceptic şi bogat, nu-i plăcea
politica. Dima „îl făcuse1' deputat. Cruceanu a primit man
datul zîmbind. îl iubea pe Dima. pentru că, într-o lume
din ce în ce mai vulgară, acesta era un aristocrat. îl iubea
apoi, pentru cultura Iul variată şi aleasă, pentru spiritul lui
fin. Vorbeau împreună ceasuri întregi despre cărţi şi des
pre oameni, despre viaţă şi despre tainele ei. Se pierdeau
în lungi controverse asupra istoriei şi le plăcea să se în
trebe : care ar fi fost soarta omenirii dacă Napoleon ar fi
avut în vremea lui tancuri, avioane şi telegrafie fără fir ?
Sau : ce s-ar fi întîmplat în lume, dacă discursurile lui
Demostene ar fi fost retransmise prin radio ? în toiul unor
asemenea convorbiri, Cruceanu spunea adesea rîzînd :
— Ei, ia închipuieşte-ţi, Alexandre, că lumea aceasta care
se teme de tine, care te crede stăpinit de dimineaţa pînă
seara de demonul politicii, ar afla cu ce fleacuri îţi pierzi
vremea ?
Adevărul este că puternicul şef de partid nu iubea nu
mai politica. îi plăcea, fireşte, să o facă. îi plăcea să do
mine. Să mînuiască oameni. Să ştie că. din biroul lui, cu
un singur telefon, înalţă pe unul şi distruge pe altul. îi
plăcea să-şi înfrîngă adversarul. Să răstoarne brusc un
guvern. Să ia puterea la termen fix. Să-şi alcătuiască mi
nisterul, aşa cum vrea el. Să vadă pe unul fericit, cînd ii
dă portofoliul pe care acesta îl rîvnise îndelung. Pe celă
lalt, care „i-a făcut dificultăţi" în cutare împrejurare, să-î
vadă încleştînd fălcile şi strîngînd pumnii, fiindcă „rămîne
pe dinafară îl plăcea să-şi realizeze programul, în măsura
în care lucrul era cu putinţă. Alexandru Dima nu făcea po~
liţică numai pentru satisfacţiile vanităţii lui. Era, fireşte,
încredinţat că ideile lui sînt cele bune, metodele lui sînt
cele utile ; că ţara are nevoie de înfăptuirea acestor idei
şi de aplicarea acestor metode.
Dar după lungile discuţii politice, după dezbaterile din
parlament, Alexandru Dima era fericit să-şi odihnească
spiritul într-o discuţie de altă natură cu Virgil Cruceanu.
în seara de august, în vila de la Mamaia, se vorbise nu
mai despre (politică în tot timpul mesei. Acum. Dima era
G
bucuros să lăifăsuiască în voie cu bunul lui prieten, în
vreme ce invitaţii zăboveau in sufragerie, in jurul doamnei
Zoe Dima.
— Viaţa e o bestie — repetă de data aceasta cu o notă
de enervare în glas Alexandru Dima — o sinistră bestie...
Virgil Cruceanu îl privi surprins. Dima părea frămîn-
tat. Nu avea calmul, echilibrul lui de totdeauna, atitudinea
aceea de stăpînitor, care-i făurise reputaţia de „om tare“
?i care înfuria pe inamicii săi politici,
— Bine, Alexandre — spuse Cruceanu,, cu glasul lui
blînd, cu surîsul lui împăciuitor, — viaţa e o bestie... Dar
nu este nevoie s-o afirmi cu atîta patimă. Am impresia că
îonul tău spune mai mult decît vorbele tale... îmi ascunzi
ceva ?
Alexandru Dima ocoli privirea vechiului său prieten. Se
uită peste el, departe, spre becurile albe ale cazinoului
.\Iamaia. Spuse, impunîndu-şi calmul pierdut o clipă, dar
nu cu toată convingerea :
— Ce idee ! Nu-ţi ascund nimic... Vorbesc aşa... în ge
neral...
Urmă o lungă clipă de tăcere. Cruceanu înţelese că
Dima are o zbuciumare lăuntrică, pe care i-o ascunde. Nu
stărui însă : ştia că Dima nu va spune mai mult decît a
voit el însuşi să spună...
In clipa aceea coborî pe terasă doamna Zoe Dima.
înaltă, cu părul puţin argintat, de o rară distincţie în gest
şi atitudine, soţia preşedintelui partidului democrat era,
după douăzeci şi cinci de ani de căsătorie, încă frumoasă.
0 uşoară tristeţe şi parcă, o notă de resemnare blîndă îi
flutura pe faţă. In saloane, se spunea că această melan
colie este pricinuită de infidelităţile lui Dima, pe care
Zoe le cunoscuse în timpul acesta. Zoe il iubea şi îl stinîă,
aceasta o ştiau toţi cunoscuţii.
Punînd uşor mina pe umărul lui Alexandru, Zoe în-
1 rebă zîmbind :
— Ce înseamnă tăcerea asta ? Voi, care niciodată nu
isprăviţi vorbind...
Virgil Cruceanu răspunse :
— Dragă Zoe, bărbatul tău vrea să mă încredinţeze că
viaţa e o bestie...
7
Zoe rîse uşor cu vocea argintie :
— Subiectul acesta poate să mai aştepte, puţin. Veniţi
un moment înlăuntru. Prietenii noştri vor să se retragă...
Dima şi Cruceanu intrară în sala de mîncare şi, de~a~
,colo, porniră să conducă invitaţii, la automobile.
Zoe, care-şi luase rămas bun de la musafiri, era sin
gură pe terasă.
...Viaţa e o bestie... Aşa spusese bărbatul ei. Ciudat ! El
nu-utiliza niciodată cuvinte tari. Nici în parlament, nici în
convorbirile particulare. Viaţa e o bestie... Foarte ciudat !
In timpul din urmă, îl simţise preocupat. Din pricina poli
ticii ? Din altă pricină ?
Zoe nu mai era de mult geloasă. Poate că nu fusese
niciodată. Sau, în orice caz, nu fusese atît de geloasă, cum
.sînt îndeobşte femeile. îl iubise pe Alexandru şi îl iubea şi
acum, cu o bună şi caldă prietenie. îşi dăduse seama că
viaţa nu oferă nimănui acea fericire completă, întreagă,
rotundă, ar monioasă, pe care o visează oricine în ceasul
celei dinţii îndrăgostiri. Frumoasă, bogată, inteligentă, in
vidiată pentru că era soţia unuia dintre cei mai de seamă
oameni ai ţării, Zoe îşi păstrase sectorul de mulţumire pe
care i-î dăruise destinul... Ştia că, după fiecare escapadă,
Alexandru se va întoarce lingă ea puţin dezamăgit, dar
mai afectuos, mai atent. Ea era singura fiinţă căreia atot
puternicul om politic îi încredinţa, în lungi convorbiri ami
cale, toate gîndurile, toate planurile, toate îndoielile, chiar
pe acelea pe care socotea că trebuie să le ascundă pînă şi
intimului său prieten, Virgil Cruceanu. Fără să dea im
presia unui amestec brutal, pe care firea autoritară a lui
Alexandru nu l-ar fi îngăduit nici măcar o singură clipă,
Zoe ştia, cu mult tact, cu multă abilitate, să ridice unele
obieeţiuni, să îndrepte multe din intenţiile bărbatului ei,
să-i arate că în cutare privinţă poate greşeşte în raţiona
mentul lui asupra desfăşurării evenimentelor sau asupra
aprecierii oamenilor. Era colaboratoarea lui cea mai apro
piată. în convorbirile acestea, se făuriseră cele mai răsu
nătoare interpelări ale lui Dima, se plănuiseră cele mai
uluitoare lovituri politice, se alcătuiseră marile ministere
prezidate de Dima...
Acum Zoe simţea că Alexandru se frămîntă. Parcă mai
mult decît în alte dăţi. Şi, oricum, de data aceasta îi as
cundea pricina frămîntării... „Viaţa e o bestie...“ Ce să
însemne aceasta ? Zoe era îngrijorată. Ea ştia că, pentru
8
cariera lui. Alexandru nu trebuia să aibă nici o cauză de
zbucium. El trebuia să se dea întreg, fără reticenţe, poli
ticii. O înflăcărare trecătoare pentru o femeie oarecare nu
însemna nimic. Era un divertisment necesar firii lui ne
statornice. Dar o zvîcnire lăuntrică istovitoare, o preocu
pare continuă, o stricare a desăvîrşitului echilibru pe care
Zoe îl realizase cu preţul atîtor renunţări personale, aceasta
ar fi tulburat ritmul vieţii lui Alexandru. Mai ales acum,
cind se pregăteşte, în împrejurări deosebit de grele, să preia
pentru a patra oară preşedinţia guvernului şi cind e ne
voie ca spiritul lui să fie liber şi bine cumpănit...
De lucrul acesta se temea Zoe. Singură pe terasa vilei,
privind, fără să le vadă, becurile cazinoului Mamaia, ca
încerca să descifreze taina, şi nu izbutea. Lungile tăceri ale
lui Alexandru, îngîndurarea lui, dorinţa lui de-a rămîne
cit mai multă vreme singur, enervările lui fără pricină,
toate acestea defilară într-o singură clipă prin spiritul fe
meii. Le observase pe rînd, fără să le acorde vreo însem
nătate. Memoria le reţinuse, fără ca ea însăşi să-şi dea
seama. Acum însă, cind auzise exclamaţia lui Alexandru
— ,.viaţa e o bestie" — exclamaţie atît de nepotrivită cu
firea şi cu vorba lui, acum toate acestea ieşeau la iveală
din ascunzişurile lainice ale aducerii aminte şi ocupau
planul prim al atenţiei.
Cind Dima şi Cruceanu se întoarseră pe terasă, cel din
ţii, nu-şi putu stăpîni un gest :
— Politică, politică, mereu politică !
Zoe şi Virgil îl priviră nedumeriţi. O clipă mai tîrziu,
ochii lor se încrucişară întrebători şi îngrijoraţi. Alexandru
urmă ca şi cînd ar vorbi pentru sine :
— Mereu politică ! Toţi vor ,,să ajungă"... Să ajungă...
Ei şi ? Un zîmbet uşor, dar trist, îi lumină o clipă faţa : —
Ce înseamnă „să ajungi" ? Ce lucru puţin, faţă de tot ce
cuprinde viaţa, în adîncurile ei... Ce lucru mic şi meschin !
Se opri brusc. îşi dăduse seama că, prins de gîndurile lui,
vorbise mai mult decît trebuia. Surise : — Ei, dar am în
ceput să fac filozofie şi, încă, filozofie de cea mai ieftină
calitate... Efectul mării... Splendidă noapte...
Brusc, Alexandru se întoarse către Zoe ;
9
— Scumpă prietenă, nu te superi dacă te !as singură
o jumătate de oră... Voi face cîţiva paşi cu Virgil. Astăzi
n-am umblat defel...
Se simţi dator să dea mai multe lămuriri decît dădea
în chip obişnuit, mai multe decît se cuveneau :
— Aici, la mare, e foarte plăcut, dar ziua nu pot umbla
din pricina căldurii şi seara mă reţin în vilă aceşti domni
foarte numeroşi, care vin de Ia Bucureşti ca să-mi prezinte
omagiile lor... A, omagiile lor Ie ştiu eu... Te voi conduce
Virgil, dacă n-ai nimic împotrivă...
— Cu plăcere, Alexandre. Nici mie nu mi-e somn.
Plecară.
*
Zoe ii privi cum se depărtau pe alee,. în noapte.
„Viaţa e o bestie." Poate că Alexandru se va destăinui
lui Virgil. Ar fi bine... Virgil: e atit de bun prieten cu ea,,
incit i-ar comunica de îndată mărturisirea pe care i-ar
face-o Alexandru... Numai de i-ar face-o !
Alexandru a spus adineauri : ..ce lucru mic este să
ajungi !“ Zoe ştie lucrul acesta... De mult. Be cind a În
ţeles că, pentru ca să ajungi, trebuie să renunţi în fiecare
zi la o părticică din viaţa comună, din viaţa tuturor, din
viaţa care este totuşi atit de plăcută, atit de bună de trăit.
Zoe se lăsă alene şi puţin tristă. în jilţul de paie. O adi
ere rece şi sărată venea din larg. Sub lumina luni:, stelele
păleau... O barcă sălta, ca o glumă, peste valuri. Se dis
tingeau două siluete. Doi îndrăgostiţi? Sau doi oameni care
au fost odată îndrăgostiţi ? Dinspre cazinou, vene;, zvonul
jazului. Oamenii dansează, rid, petrec. Sînt fericiţi, fără
să-şi dea seama. Noaptea, tîrzîu,' cind trec prin fata magni
ficei vile Dima, perechi-perechi, ducîndu-se Ia rostul lor,
Zoe ii aude uneori... Îşi întrerup glumele lor. flirtul lor,
ca să spună toţi aproape acelaşi lucru : ..Alexandru Dima...
ăsta a dat lovitura în viaţă..." — ..Ce curieră !" — „Ce si
tuaţie..." — „Da nevastă-sa !“ — „Straşnică femeie..." Ti
nerii de azi, deprinşi cu sportul, au şi limbajul brutal
potrivit spartului : „a dat lovitura... straşnică femeie...“
Zoe îi ascultă. Pe unii îi cunoaşte după voci ; e fata minis
trului X sau băiatul bancherului Y. Zoe ascultă cu mulţu
mire aceste cuvinte, care pornesc şi din admiraţie şi din
invidie. Dar după sentimentul de mulţumire, care-i încăî-
10
zeşU- o clipă sufk-tuiL vine mereu acelaşi ghid : ce ştiu co
piii aceştia dm viaţa ei. din viaţa lui Alexandru ?
Desigur, ii place să intre la braţul lui Alexandru Dima
în saloane, iarna, la marile recepţii. îi place să simtă în
jurul ei invidia celorlalte femei. Ştie bine că şi astăzi, sînt
mulţi cei care o doresc pentru ea însăşi, pentru farmecul ei,
pentru linia zveltă a trupului, pentru ţinuta atit de firesc
maiestuoasă, fără efort şi fără încordare, pentru vorba-i
totdeauna nimerită şi foarte ades spirituală. înconjurată
mai mulf de bărbaţi decît de femei, domină cercul, e ascul
tată cu atenţie şi cu respect, dar simte ochii pătimaşi care
o urmăresc în fiecare gest, în fiecare mlădiere, în fiecare
surîs...
După aceea ? Singură, în camera ei bogată, mare şi rece,
îşi dă seama cit de zadarnice sînt aceste omagii — şi cele
aduse inteligenţei şi cele'aduse frumuseţii. Toate s-au topit
în gol... Toate au rămas departe... Acum. în faţa oglinzii,
e o femeie ca oricare alta. Zadarnic o invidiază celelalte.
E, poate, cea mai nefericită dintre toate. Escortată de atîtea
priviri, aclamată de atîtea închinăciuni, adulată de atîtea
prosternări în saloane, la recepţii, la legaţii, pretutindeni —
acasă e singură şi tristă. Alexandru e veşnic preocupat.
Discuţiile lor se învîrtesc mereu în jurul politicii. .,Scumpă
prietenă“ în faţa lumii. ..Draga mea11 între patru ochi. Dar
şi ,,scumpă prietenă11 şi ..draga mea11 sînt spuse cu aceeaşi
vgce prietenoasă, însă nu iubitoare. Cu acelaşi ton egal,
uniform, fără nici o inflexiune mai caldă, mai tandră. Ei
nu s-au certat niciodată. Niciodată, ea n-a auzit glasul mî-
nios al acestui om, care domină fără să ridice vocea, fără
să schiţeze un singur gest de autoritate. Ştie că certurile
aduc după ele împăcări binefăcătoare. Ea nu le cunoaşte
farmecul. Nu se zbuciumă. Nu se zbate. Nu se frămîntă.
Nu plînge. Regretă şi tace. Viaţa ei intimă, în budoar şi bi
bliotecă, se alcătuieşte din păreri de rău şi din tăceri. Ştie
ca aşa îi este destinul... în umbra unei mari personalităţi,
nu poţi trăi decît aşa...
Iarba nu poate spori la umbra stejarului puternic. Ale
xandru îi umbreşte pe amîndoi : şi pe ea şi pe bunul lui
pf^eten din copilărie şi din şcoală, Virgil Cruceanu. Nici
unul, nici celălalt nu s-au putut dezvolta în voie. Amîndoi
s-au jertfit eu devotament, ca să creeze atmosfera de pace
şi de echilibru necesară lui Alexandru.
11
