Table Of ContentPiere Manent
ORIGINILE POLITICII MODERNE
Machiavelli/Hobbes/Rousseau
Traducere din ranceză de ALEXANDRA IONESCU
Postată de CRISTIAN PREDA
J
...I
!I ,r· 1( ,.�
NMIA �•
2000
AR L D institutul e studii lerle
Coperta colecţiei: DAN PERJOVSCHI
PIERRE MANENT
NAISSANCES DE LA POLITIQUE MODERNE
MACHIAVEL/HOBBES/ROUSSEAU
© 1977, Editions Payot
106, Bd. Saint-Germain, Paris VI"
©Editura Nemira, 2000
Comercializarea în afara graniţelor ţării ll acordul editurii este interzisă.
Difuzare:
S.C. Nemira & Co, Str. Popa Talu nr. 35, sector 1, Bucure�ti
Telefax: 314.21.22, 314.21.26
Clubul cărţii: C.P. 26-38, Bucureşti
e-mail: [email protected]
www.nemira.ro
ISBN 973-569-408-5
Lui Raymond Aron
CUVÂNT ÎNAINTE
Gândirea politică modenă a atribuit istoriei sarcina de a
restitui ceea ce filosoia tradiţională numea adevăr sau, mai
degrabă, căutare a adevărului, un obiect intelectual pe care omul
modem nu îl mai poate numi. Ea însăşi s-a condamnat astfel la
ignorarea propriei istorii pentru că substituirea ideii de istorie
celei de adevăr traduce aspiraţia către o gândire ce nu mai poate
i, dacă nu demontată, cel puţin contrazisă de către o altâ gândire.
Ceea ce se înţelege prin istoricismul modem nu reprezintă
o simplă variantă a relativismului sau a scepticismului eten care
ar căuta un argument în diversitatea opiniilor umane emise de-a
lungul istoriei. În fapt, scepticismul este o atitudine filosofică
intemporală potrivit căreia, pentru că gândirea este în măsură să
furnizeze argumente valide (sau numai aparent valide) pentru a
susţine atât o teză, cât şi antiteza ei, căutarea adevărului nu repre
zintă decât urmărirea inutilă a unei iluzii. Istoricismul pretinde,
în schimb, că poate tranşa eternul dialog al scepticismului şi a
ceea ce scepticii numesc dogmatism, făcând apel la judecata isto
riei, o judecată fără judecător, ie el om sau Dumnezeu. O gândire
ce nu a fost gândită de nimeni, nici de om, nici de Dumnezeu, o
raţiune ce nu aparţine nimănui, iată istoria căreia istoricismul îi
coneră misiunea de a demite atât pe filosoful ce afirmă aptitu
dinea omului de a cunoaşte adevărul, cât şi pe scepticul care îi
neagă această aptitudine.
7
Istoricismul modern se află în imposibilitatea de a cerceta con
diţiile şi argumentele ce au impus aceastft idee a istoriei. Pentru că,
de apt, analiza modului în cre raţiunea a întemeiat acest tribunal
judecător al raţiunii ar echivala cu o punere retrospectivă în cauză
a aceluiaşi tribunal al istoriei. Fondatorii politicii modeme, autorii
care au făcut posibil istoricismul, erau ilosofi ce invocau nu istoria
,
ci argumente raţionale pe care le credeau adevărate. Trasarea isto
riei gândirii politice necesită, aşadar, înţelegerea acestor ilosofi aşa
cum s-au înţeles ei înşişi, deci judecarea gândirii lor în faţa tribu
nalului raţiunii şi nu a tribunalului istoriei, a cărui instituire au
pennis-o, dar a cărui autoritate nu o recunoşteau.
Pentm ca istoria să poată deveni cu adevărat un tribunal uni
versal, trebuia mai întâi recuzată filosofia tradiţională, cea care
afirma existenţa unei distanţe radicale şi deci imposibil de
-
acoperit în totalitate în lumea terestră-între ceea ce oamenii ac
şi ceea ce ei ar face dacă s-ar conforma învăţăturilor raţiunii, cea
care postula, de asemenea, distincţia de natură, şi deci de valoare
şi de domeniu, între gândirea aptă să surprindă Întregul şi ceea cc
se alft deasupra omului, şi respectiv acţiunea prizonieră a limite
lor condiţiei umane. Pentru ca istoria să poată deveni un tribunal
universal trebuia mai întâi reconsiderat statutul pe care filosofia
,
clasică îl acorda raţiunii umane, aşezată într-o poziţie intem1ediară
între o Raţiune superioară pe care nu o poate atinge, dar în lumina
căreia se plasează, şi vicisitudinile acţiunii şi istorici de care nu
se poate dezbăra în totalitate, dar pe care are capacitatea şi datoria
de a le judeca potrivit unor criterii universale şi etene. La începu
turile sale, gândirea politică modenă ce culminează în istoricism
se identifică tocmai cu acest imens refuz, cu această enormă
refutaţie, fără însă ca acest caracter, negativ la originea sa, să
excludă producerea, pe parcursul dezvoltării aceleiaşi gândiri a
.
unor reconstrucţii pozitive, a unor viziuni noi şi veridice.
Meritul de a fi identiicat sursa originară şi sensul iniţial al
gândirii politice modeme în această recuzare şi negare a ilosofiei
tradiţionale îi revine lui Leo Strauss. Descifrarea cronologiei şi
a sensului acestei rupturi se datorează geniului său talmudic,
incomparabilei sale erudiţii, adăugate misterioasei libertăţi a celui
8
cae a părăsit cavena. ,,Relecta întotdeauna la ceea ce va numi mai
târziu «cele trei valuri ale modenităţi»: dreptul natural modern,
pregătit de Machiavelli şi dezvoltat de Bacon, Hobbes, Spinoza,
Descartes şi Locke; criza dreptului natural modem şi emergenţa
istoriei, declanşate de Rousseau şi elaborate de către Kant şi Hegel;
istoricismul radical inaugurat de Nietzsche şi culminat în gândirea
lui Heidegger" I.
Studiile ce umează, chiar dacă se limitează la analiza a numai
tei autori, pleacă de la premisa justeţei acestei cronologii, în favoa
rea căreia adaugă, poate, câteva argumente suplimentare. În pri
vinţa conţinutului, va deveni repede evident -cel puţin în privinţa
lui Machiavelli şi a lui Hobbes -că cercetarea mea se desfăşoară
pe un teren deja exploatat şi delimitat de Leo Strauss. Fără îndoială
că studiul meu are un cu totul alt scop decât acela de a i un ecou
slab şi inevitabil stângaci al gândirii acestui filosof. Căci, dacă e
adevărat că s-a hrănit din interpretarea personală a gândirii lui
Strauss, el se îndreaptă cu siguranţă către o ţintă ce-i este specifică.
Unul dintre presentimentele care mi-au ghidat lucrarea este
cel al complicităţii ultime dintre perspectiva ,,ştiinţifică", sau
,,realistă" -sacralizarea „faptelor" -. şi perspectiva „morală" sau
„utopică" -sacralizarea „dreptului" -, perspective care, într-o abor
dare exterioară istoriei gândirii politice modeme, ar reprezenta
două curente principale şi contradictorii, chemate să-i guveneze
succesiv sau simultan dezvoltarea. Plecând de la această compli
citate, unul dintre discursurile convenţionale asupra sensului ope
rei machiavelliene mi-a oerit prima sugestie. Potrivit acestuia,
Machiavelli ar fi părintele observaţiei „obiective" a politicii,
părintele politicii „ştiinţifice". Într-adevăr, o asemenea afirmaţie
nu face decât să prelungească faimoasele cuvinte pe care le putem
2
citi în capitolul al XV-iea al Principelui • Dacă este însă adevărat
că Machiavelli pretinde că descrie oamenii aşa cum se comp01tă
1 Allan Bloom, „Leo Strauss" (Politia! Theory, nov. 1974). Acest articol,
ce retraseazft viaţa şi gândirea lui Leo Strauss, este textul cel mai clar şi mai
demn de subiectul pe care îl tratează anar la dispoziţia cititorilor.
2 „Intenţia mea fiind însă aceea de a scrie lucrui olositore pentru cei care
le înţeleg, mi s-a părut că este mai potrivit să urmăresc adevărul concret al
9
demersul
aceştia în realitate, său nu se opreşte însă aici; această
descriere se dezvoltă şi se raduce în precepte menite să fie respec
oficial, cel ţ n ţ s
tate, dacă nu de dedicatarul pui de cititorul ambiio
s s lu u ţ n de fapt un discurs impe
şi avizat. Indicativul di cur u i s si e
rativ. Or, s s n
dacă oamenii se comportă într-adevăr aşa cum u ţi e
un to mai mult cititorul ambiţios
Florentinul, nici citi r -cu atât
propria sa conduită se
şi avizat -nu are nevoie de sfaturile sale:
va conforma în mod spontan acestora. O praxeologie „ştiinţifică"
ri u o descrierii un
g r asă -derivată direct din preceptele r presup e
-
un univers social în care „a coincide cu „a care
fi" trebui", în
o coincidenţă care ar face
indicativul coincide cu imperativul, ca
să fie to o contradictorie.
încercarea derizorie - tau l gică sau De
apt, încercarea nu are decât în măsura
sens în care ea elaborează
nou tip imperativ r li a distanţei
un de care, reuzând i eductibi tate
dintre „a fi" şi „a trebui", se defineşte el însuşi ca o repetiţie a
i ic i măsura în care esenţa noului
nd at vului, în imperativ este de
a se dori o repetiţie a indicativului. Noul imperativ ordonă, în
urmărirea dintre „tre
fapt, adecvarea la indicativ, coincidenţei
un dau n şt
buie" şi „aşa se întâmplă". Cele două ormule ite a ere
face
expresiilor „nu poţi altfel" sau „fă ceea ce nu poţi evita să
să
aci, deci ceea ce trebuie faci". Noul imperativ machiavellian
este, deci, un imperativ al supunerii faţâ de necesitate.
Legea cârmuitoare a noului univers machiavellian descrie o
n c ţ i
situaţie-paradigmă: cea a actorului politic alat pradă e esităi
Este dacă aspect .
evident că, necesitatea reprezintă un al indica
tivului, al cursului normal al lucrurilor, ea nu îl acoperă însă în
alte afara celor
întregime: oamenii fac şi lucruri în pe care nu le
Noul imperativ, tocmai doreşte a fi echiva-
pot evita. pentru că se
aptelor decât simpla închipuire Căci mulţi sunt a:eia care �i-au imaginat
.
republici şi principate pe care nimeni nu le-a văzut vreodată şi nimeni nu le-a
cunoscut ca existând în realitate. Într-adevăr, deosebirea este atât de mare între
felul în care oamenii trăiesc şi elul în care ei ar trebui să tr[1iasd1 încât ucela
,
care lasă la o parte ceea ce este pentru ceea ce ar trebui să fie, mai curând ală
cum ajung oamenii la pieire decât cum pot să izbutească" (Machiavelli, Prin
cipele, traducere d� Nina Fa;on, Măştile puterii, Nicco/r) Machim•elli. Frederic
li, Benito Mussolini, Institutul European, la.5i, 1996, pp. 92-93.)
10
