Table Of ContentEVGHENI ZAMIATIN
NOI
Traducere de DAN CIOBANU
Fiul unui preot din orăşelul rusesc Lebedian, Evgheni Zamiatin,
unul dintre primii scriitori anticanonici ai Rusiei, s-a format la Sankt
Petersburg ca inginer în construcţiile navale. După ce a absolvit
Institutul Politehnic, i s-a oferit catedra de arhitectură navală a
aceleiaşi instituţii, pentru a fi dat afară câţiva ani mai târziu, din
cauza implicării sale în revoluţia din 1905-1907. Timp de cinci ani,
Zamiatin a continuat să trăiască ilegal în Sankt Petersburg şi în
localitatea finlandeză Helsingfors. Prima carte a publicat-o în 1908,
dar s-a dovedit a fi o nereuşită. Revine cinci ani mai târziu cu o
povestire unanim apreciată, De-ale provinciei, şi continuă să scrie cu
asiduitate, pe lângă romane şi portrete literare, eseuri şi articole
împotriva sistemului. Refuzând să-şi modeleze scrisul după
preceptele realism-socialismului, îşi va atrage oprobriul autorităţilor
şi, în 1932, după o solicitare scrisă adresată lui Stalin, va reuşi să
emigreze, în cele din urmă, la Paris.
Noi, cel mai cunoscut roman al lui Zamiatin, este una din acele
cărţi sortite, încă din momentul apariţiei, unei existenţe subterane.
Terminat în 1920, în zorii proletcultismului, romanul a ajuns să fie
publicat în Rusia abia în 1989, după ce în Occident devenise deja o
carte-cult. Doar câţiva dintre contemporanii lui Zamiatin au avut
acces la text: cartea a circulat în samizdat, iar împotriva autorului său
au fost declanşate campanii dure de intimidare. Prima ediţie a apărut
în limba engleză, la New York, în 1924, fiind apoi publicată la Praga,
trei ani mai târziu, şi la Paris, în 1929. Carte neagră a extremismului
instituţionalizat, roman politic şi poveste de dragoste în egală
măsură, Noi a fost citită ca una dintre cele mai sclipitoare cărţi de
anticipaţie, care anunţa, înainte de distopiile lui Huxley şi Orwell,
ororile totalitarismelor de orice fel.
Alina Purcaru
CUPRINS
Însemnarea unu
Însemnarea doi
Însemnarea trei
Însemnarea patru
Însemnarea cinci
Însemnarea şase
Însemnarea şapte
Însemnarea opt
Însemnarea nouă
Însemnarea zece
Însemnarea unsprezece
Însemnarea doisprezece
Însemnarea treisprezece
Însemnarea paisprezece
Însemnarea cincisprezece
Însemnarea şaisprezece
Însemnarea şaptesprezece
Însemnarea optsprezece
Însemnarea nouăsprezece
Însemnarea douăzeci
Însemnarea douăzeci şi unu
Însemnarea douăzeci şi doi
Însemnarea douăzeci şi trei
Însemnarea douăzeci şi patru
Însemnarea douăzeci şi cinci
Însemnarea douăzeci şi şase
Însemnarea douăzeci şi şapte
Însemnarea douăzeci şi opt
Însemnarea douăzeci şi nouă
Însemnarea treizeci
Însemnarea treizeci şi unu
Însemnarea treizeci şi doi
Însemnarea treizeci şi trei
Însemnarea treizeci şi patru
Însemnarea treizeci şi cinci
Însemnarea treizeci şi şase
Însemnarea treizeci şi şapte
Însemnarea treizeci şi opt
Însemnarea treizeci şi nouă
Însemnarea patruzeci
Însemnarea unu
SUBIECTE:
O proclamaţie
Cea mai înţeleaptă dintre linii
Un poem
Pur şi simplu voi copia, cuvânt cu cuvânt, proclamaţia care a
apărut astăzi în Gazeta Statului Unic:
„Construcţia Integralului va fi finalizată în o sută douăzeci de zile.
Măreţul moment istoric în care primul Integral se va înălţa în spaţiul
cosmic se apropie. Acum o mie de ani eroicii noştri strămoşi au supus
întregul glob sub puterea Statului Unic. Voi veţi avea de îndeplinit o
faptă şi mai glorioasă: veţi integra ecuaţia infinită a universului cu
ajutorul Integralului nostru de sticlă, electric, scuipător de flăcări. Voi
veţi subjuga fiinţele necunoscute de pe alte planete, care ar putea
vieţui încă în condiţiile lor primitive de libertate, sub binefăcătorul
jug al raţiunii. Dacă aceste fiinţe nu vor reuşi să înţeleagă că le
aducem o fericire infailibilă din punct de vedere matematic, va fi de
datoria noastră să le impunem să fie fericite. Dar înainte de a recurge
la arme, vom încerca forţa cuvintelor.”
În numele Binefăcătorului, de aceea, proclamăm către toate
numerele Statului Unic:
Toţi cei care se simt capabili, trebuie să compună discursuri, ode,
manifeste, poeme sau alte lucrări care să preamărească frumuseţea şi
grandoarea Statului Unic:
Acestea vor reprezenta prima încărcătură pe care o va transporta
Integralul.
Trăiască Statul Unic, trăiască numerele, trăiască Binefăcătorul!
Scriu acestea şi simt: îmi ard obrajii. Da, să integrăm grandioasa
ecuaţie cosmică. Da, să aducem pe drumul drept curba primitivă şi să
o îndreptăm la o tangentă, la o asimptotă, la o linie dreaptă. Pentru
că linia Statului Unic este linia dreaptă. Magnifica, divina, exacta,
înţeleapta linie dreaptă – cea mai înţeleaptă dintre linii.
Eu, D-503, Constructor al Integralului, sunt doar unul dintre
matematicienii Statului Unic: Pana mea, învăţată cu cifrele, nu ştie
cum să creeze muzica asonanţelor şi a rimelor. Voi încerca, doar, să
înregistrez ceea ce văd şi gândesc, sau, ca să fiu mai exact, ceea ce
gândim (exact – noi, şi fie ca acest Noi să reprezinte titlul
însemnărilor mele). Dar, de vreme ce aceste înregistrări vor fi o
derivată a vieţii noastre, a vieţii matematic perfecte a Statului Unic,
nu vor deveni, prin aceasta, indiferent de voinţa sau priceperea mea,
un poem? Ba da. Cred asta, ştiu.
Scriu acestea şi simt cum îmi ard obrajii. Acest lucru cred că e
similar cu ceea ce simte o femeie atunci când simte pentru prima
dată înăuntrul ei pulsul unei fiinţe omeneşti noi, deocamdată
măruntă, oarbă. Sunt eu, şi în acelaşi timp nu sunt eu. Şi multe luni la
rând va fi necesar să îl hrănesc cu propria mea viaţă, propriul meu
sânge, apoi să îl smulg cu durere de la mine şi să îl aştern la picioarele
Statului Unic.
Dar sunt pregătit, ca fiecare, sau aproape fiecare, dintre noi. Sunt
pregătit.
Însemnarea doi
SUBIECTE:
Balet
Armonie ortogonală
X
Primăvară. De după Zidul Verde, dinspre sălbaticele, invizibilele
câmpii, vântul aduce polenul galben de miere al unor flori
necunoscute. Polenul dulce îţi usucă buzele şi în fiecare minut îţi
treci limba peste ele. Buzele tuturor femeilor pe care le vezi trebuie să
fie dulci (şi ale bărbaţilor, bineînţeles). Acest lucru împiedică într-o
oarecare măsură fluxul gândirii logice.
Dar cerul! Albastru, nepătat de nici un nor. (Ce sălbatice erau
gusturile celor din vechime, ale căror poeţi puteau fi inspiraţi de către
acele absurde, dezordonate, stupide tulumbe, grămezi de vapori!) Îmi
place – sunt sigur că pot spune cu certitudine – nouă ne place doar
un astfel de cer steril, imaculat. În zile ca aceasta întreaga lume este
turnată din aceeaşi sticlă invulnerabilă, eternă ca şi Zidul Verde, ca
toate clădirile noastre. În zile ca aceasta vezi adâncimea cea mai
albastră a lucrurilor, acele până acum necunoscute, uimitoare ecuaţii
– le vezi chiar şi în obiectele comune, familiare.
Să luăm, de exemplu, asta. Dimineaţă am fost la docul unde este
construit Integralul, şi dintr-o dată am văzut: strungurile; sfera
regulatorului rotindu-se cu ochii închişi, uitându-se complet pe sine;
manivelele strălucind, balansându-se în stânga şi în dreapta;
balansierul legănându-şi cu mândrie umerii; burghiul maşinii de
mortezat dansând în sus şi în jos pe o melodie neauzită. Deodată am
văzut întreaga frumuseţe a acestui grandios balet mecanic, inundat
de lumina palidă, albăstruie a soarelui.
Şi apoi, către mine: De ce e frumos? De ce e frumos dansul?
Răspuns: deoarece este o mişcare neliberă, deoarece întreg înţelesul
profund al dansului se află chiar în subordonarea absolută, estetică,
în ideala nelibertate. Şi dacă este adevărat că strămoşii noştri s-au
abandonat dansului în momentele cele mai exaltate din viaţa lor
(misterele religioase, paradele militare), înseamnă doar un lucru:
instinctul nelibertăţiieste inerent organic în om din timpuri
imemoriale, iar noi, în viaţa noastră de azi, nu facem decât, în mod
conştient, să…
Va trebui să termin mai târziu: a ţăcănit anunţătorul. Am ridicat
privirea: O-90, desigur. În jumătate de minut va fi aici, pentru
plimbarea noastră zilnică.
Drăguţa de O! Întotdeauna mi s-a părut că arată exact ca numele
ei: cam cu zece centimetri mai scundă decât Norma Maternă, şi, de
aceea, sculptată la rotund, toată, cu acel O roz, gura, deschisă la
fiecare cuvânt pe care îl rostesc eu. Şi, în plus, acea cută rotundă,
durdulie la încheietura mâinii, ca a unui copil.
Atunci când a intrat, volantul logicii încă mai zumzăia la maxim în
mine, şi am început, pur şi simplu prin forţa inerţiei, să vorbesc cu ea
despre formula pe care tocmai o pusesem la punct, care cuprindea
totul – dansul, maşinile, şi pe noi toţi.
— Miraculos, nu-i aşa? am întrebat.
— Da, miraculos, mi-a zâmbit O-90 îmbujorată. E primăvară.
Ei bine, ca să vezi: primăvară… Ea vorbeşte de primăvară. Femeile…
Am tăcut.
Jos, bulevardul era plin. Pe o vreme ca asta, ora personală de după-
amiază este folosită pentru o plimbare adiţională. Ca întotdeauna,
Uzina Muzicală cânta Marşul Statului Unic cu toate trompetele sale.
Numerele se plimbau în linii egale, câte patru alături, păşind extatic
la unison cu muzica – sute, mii de numere, în unife1 de un albastru
deschis, cu insigne aurii pe piepturi, purtând Numărul Statului,
fiecare bărbat şi femeie. Şi eu – noi patru – doar unul dintre
nenumăratele valuri în acest torent măreţ. La stânga mea, O-90 (dacă
aceste lucruri ar fi fost scrise de către unul dintre strămoşii noştri
păroşi acum o mie de ani în urmă, acesta ar fi descris-o prin acel
nostim cuvânt „a mea”); la dreapta mea, două numere pe care nu le
cunoşteam, bărbat şi femeie.
Voiosul cer albastru, sori micuţi în fiecare insignă, feţele
neumbrite de nebunia gândurilor… Raze. Înţelegeţi asta? Totul făcut
dintr-o unică, radiantă, zâmbitoare substanţă. Şi ritmurile alămurilor:
„Ta-ta-ta-tam! Ta-ta-ta-tam!” Ca nişte trepte de alamă sclipind în
soare, fiecare pas urcându-te mai sus şi mai sus, în albastrul
ameţitor…
Şi, din nou, ca şi azi dimineaţă la doc, am văzut totul ca şi când ar
fi fost pentru prima oară în viaţa mea: dreptele, neschimbătoarele
străzi, scânteietoarea sticlă a pavajului, divinele paralelipipede ale
caselor transparente, armonia pătrată a şirurilor gri-albăstrui. Şi am
simţit: nu generaţiile dinaintea mea, ci eu – da, eu am fost cel care l-a
învins pe vechiul Dumnezeu şi vechea viaţă. Eu eram cel care a creat
toate acestea. Şi eram ca un turn, nu îndrăzneam să mişc un cot ca să
nu se dărâme zidurile, cupolele, maşinile în fragmente peste mine.
Apoi, un salt peste veacuri, de la + la –. Mi-am amintit (evident o
asociere prin contrast) – mi-am amintit deodată un tablou pe care l-
am văzut într-un muzeu: unul dintre bulevardele lor, din secolul
douăzeci, o învălmăşeală ameţitor de pestriţă, o înghesuială încâlcită
de oameni, roţi, animale, afişe, copaci, culori, păsări… Şi se zice că aşa
1Derivat se pare din vechiul cuvânt „uniformă”.
ceva chiar a existat – chiar a putut să existe. Mi se părea atât de
incredibil, atât de absurd încât nu m-am putut abţine şi am izbucnit
în râs.
Şi, imediat, a apărut un ecou – râs – în dreapta mea. Am întors
capul: un reflex alb – nişte dinţi neobişnuit de albi şi ascuţiţi, un chip
străin de femeie.
— Vă rog să mă iertaţi, mi-a spus, dar priveaţi totul în jur cu un
aer atât de inspirat, ca un Dumnezeu mitic în a şaptea zi a creaţiei.
Mi s-a părut că sunteţi sigur că chiar şi pe mine m-aţi creat tot
dumneavoastră, nimeni altul decât dumneavoastră. Sunt foarte
flatată… Toate acestea fără un zâmbet; chiar, aş putea spune, cu o
oarecare consideraţie (poate că ştia că sunt Constructorul
Integralului). Totuşi, în zona ochilor, sau a sprâncenelor – nu mi-am
putut da seama unde anume – era un fel de x ciudat, iritant, pe care
nu pot să-l redau, nu pot să-l definesc în cifre.
Dintr-un motiv straniu, m-am simţit jenat şi am încercat, fâstâcit,
să îi explic râsul meu în mod logic. Era absolut clar, i-am spus, că
acest contrast, acest abis de netrecut între prezent şi trecut…
— Dar de ce de netrecut? (Ce dinţi imaculaţi!) Poate fi ridicată o
punte peste un abis. Imaginaţi-vă: tobele, batalioanele, şirurile – toate
acestea au existat la fel de bine şi în trecut; deci…
— Sigur că da! am strigat. (Ce coincidenţă uluitoare de idei: ea
practic rostea, aproape cu cuvintele mele, ceea ce scrisesem eu cu o zi
înainte de plimbarea aceea). Înţelegeţi, chiar şi ideile. Şi aceasta
pentru că nimeni nu este „unul”, ci „unul dintre”. Suntem atât de
asemănători…
Ea:
— Sunteţi sigur?
I-am văzut sprâncenele ridicate către tâmple în unghi ascuţit, ca
nişte coarne ascuţite ale unui x, şi m-am trezit că sunt încurcat din
nou. Am privit în dreapta, stânga, şi… în dreapta mea – ea, I-330 (îi
pot vedea numărul acum), suplă, tăioasă, încăpăţânat de flexibilă, ca
o cravaşă; în stânga mea este O, complet diferită, toată numai curbe,
cu acea cută ca de copil la încheietură; iar la capătul celălalt al
rândului nostru, un număr de bărbat pe care nu-l cunoşteam –
ciudat, oarecum dublu-arcuit, ca litera S. Toţi atât de diferiţi…
