metode de analiză în turism

46 Pages·2010·0.26 MB·Romanian

METODE DE ANALIZĂ ÎN
TURISM
•
SISTEME STATISTICE UTILIZATE ÎN INDUSTRIA TURISTICĂ
•
INDICATORI PRIVIND SERVICIILE DE TRANSPORT TURISTIC
•
ANALIZA STRUCTURILOR DE PRIMIRE TURISTICĂ
•
PIAŢA TURISTICĂ – COMPONENTE GENERALE ŞI INDICATORI
DE EVALUARE
LECTOR UNIV. DR. AUREL GHEORGHILAŞ
TEMA 1. SISTEME STATISTICE UTILIZATE ÎN
INDUSTRIA TURISMULUI
1. Metode de obţinere a informaţiei statistice
Turismul este analizat şi urmărit în dinamică printr-un sistem de indicatori specifici,
bazat pe o metodologie de calcul uniformizată pe plan mondial. Indicatorii fenomenului turistic
reflectă particularităţile şi dimensiunile acestuia, ritmurile desfăşurării fie la modul general, fie
pe anumite sectoare ale acestuia. Elaborarea acestor indicatori din turism este posibilă numai
cu condiţia ca informaţia statistică să fie adevărată şi suficientă, datele să fie în mod ritmic
actualizate şi să se refere la un număr cât mai mare al variabilelor turismului. Indicatorii
turistici furnizează informaţii necesare acţiunilor de management turistic macroeconomic,
permiţând şi evaluarea efectelor deciziilor macroeconomice de susţinere a fenomenului turistic.
Organismele internaţionale (OMT, Comisia ONU pentru statistică, Organizaţia pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică) au formulat un set de indicatori şi metode de măsurare
unitare pentru toţi cei angrenaţi în industria turismului. Cu toate acestea mai sunt semnalate
probleme legate de locul unde se culeg informaţiile (acestea pot fi culese în locuri diferite:
locul de sejur, diferite unităţi de cazare, puncte de frontieră etc), forma informaţiilor statistice
care vizează selectarea celor mai importante elemente, vechimea şi frecvenţa informaţiei.
Măsurarea fenomenului turistic are la bază un sistem de indicatori ce se calculează pe
baza informaţiilor cu privire la: sosirile/plecările la frontieră, furnizate de Ministerul de
Interne, documentele primare statistice şi contabile privind modalităţile de găzduire a turiştilor,
furnizate de agenţii de turism, statisticile asupra mijloacelor de transport proprii sau închiriate
şi asupra altor echipamente şi activităţi, anchete/sondaje pe eşantioane de gospodării şi
persoane. Surse secundare ce cuprind date despre turism se regăsesc în Balanţa de Plăţi
Externe, Sistemul Conturilor Naţionale, la nivel naţional şi bilanţurile financiar-contabile ale
operatorilor de turism, la nivel microeconomic.
Dintre metodele de obţinere a informaţiei statistice cele mai utilizate sunt:
oÎnregistrările numărului de înnoptări în spaţiile de cazare – metodă prin care sunt
obţinute informaţii de natură cantitativă. Înregistrarea la nivelul unităţilor de cazare nu
este foarte utilă deoarece pot exista turişti care se cazează la mai multe unităţi în timpul
2
aceluiaşi sejur ceea ce face ca imaginea despre numărul sosirilor şi al înnoptărilor să fie
denaturată (prin dubla sau chiar tripla înregistrare a aceloraşi turişti);
oÎnregistrarea turiştilor la frontieră – o metodă mai sigură, dat fiind faptul că se poate
stabili cu siguranţă persoanele care trec frontiera indiferent de mijlocul de transport
folosit. Dezavantajele decurg din faptul că unele persoane pot trece frontiera de mai
multe ori şi nu toţi care trec frontiera o fac în calitate de turişti. Totodată, datorită
simplificării formalităţilor la frontieră (scoaterea vizei de intrare în numeroase ţări), se
obţin din ce în ce mai puţine informaţii cu ajutorul acestei metode. Pentru viitor se
speră la obţinerea informaţiilor cu privire la turiştii care trec graniţele unei ţări cu
ajutorul unor mijloace tehnice precum: celulele fotoelectrice şi înregistrările video;
oMetoda sondajelor – este singura metodă prin care se obţin informaţii de natură
calitativă, cum ar fi: motivaţia, gradul de satisfacţie, obiceiurile de consum etc. Metoda
se bazează pe tehnica eşantionării şi este mai puţin utilizată, în special datorită
interpretărilor rezultatelor care, uneori, pot fi subiective. Totodată, dezavantajele
metodei sunt legate de necesitatea unor resurse financiare importante, de utilizarea unor
specialişti în domeniu la care se adaugă existenţa unor erori de reprezentativitate la
nivelul eşantionului;
oAlte metode bazate pe volumul cheltuielilor turistice cum ar fi: metoda înregistrărilor
bancare ce ia în calcul datele furnizate de bănci privind încasările valutare legate de
activitatea turistică şi metoda bugetelor de familie care redă o imagine asupra
volumului cheltuielilor. Ambele metode prezintă o serie de dezavantaje întrucât, în
majoritatea cazurilor, nu există corelaţii clare între sumele alocate consumului şi
volumul cheltuielilor turistice.
Sursele de informaţii necesare calculului indicatorilor activităţii turistice sunt: registrele
şi rapoartele statistice ale intrărilor turistice la frontiere; rapoartele permanente ale capacităţilor
de cazare; registrele ofertei turistice pe categorii de agenţii, elaborate de Autoritatea Naţională
de Turism; rezultatele anchetelor efectuate în rândul turiştilor străini şi locali la locul
destinaţiei turistice; rezultatele anchetelor privind cheltuielile turistice ale fiecărei categorii de
consumatori; recensământul populaţiei; Balanţa de Plăţi Externe.
Elaborarea sistemului de indicatori ai activităţii turistice trebuie să ţină cont de o serie de
factori, dintre care cei mai semnificativi sunt cei ce determină cererea şi oferta turistică.
Factorii de influenţă a cererii sunt: veniturile populaţiei şi structura acestora, gradul de
urbanizare, structura timpului, evoluţia timpului liber, în corelaţie inversă cu timpul de muncă
3
şi dinamica populaţiei. Factorii de determinare a ofertei se referă la: diversitatea şi calitatea
serviciilor turistice, costul prestaţiilor turistice, nivelul de pregătire al forţei de muncă din
turism şi evoluţia investiţiilor din turism.
Datorită diversităţii mari a serviciilor turistice, caracterului sezonier al turismului, a
diferitelor forme de turism practicate, precum şi a categoriilor de preţuri şi tarife diferenţiate pe
tipuri de confort, forme de turism şi agenţi economici, activitatea din această ramură nu trebuie
caracterizată din punct de vedere statistic printr-un singur indicator, ci printr-un sistem de
indicatori. Din seriile statistice sunt obţinuţi indicatorii simpli formulaţi ca structuri
procentuale, medii, frecvenţe etc. Este cazul numărului de plecări/sosiri turistice, numărului de
înnoptări turistice (zile- turist) , unităţilor de cazare etc. Prin prelucrarea complexă a datelor
statistice, după anumite modele matematice, se obţin indicatori sintetici, dintre care
exemplificăm: densitatea circulaţiei turistice la nivelul teritoriului şi al populaţiei, indicatorul
intensităţii plecărilor în vacanţă, indicatorul repartiţiei forţei de muncă în turism etc. Pentru o
analiză cât mai obiectivă este esenţial ca indicatorii calculaţi să fie comparabili la nivel
mondial, să aibă un conţinut unitar şi să se bazeze pe noţiuni şi definiţii identice, unitare pentru
fiecare entitate statală, regională sau locală.
2. Criterii de clasificare a indicatorilor turistici
Indicatorii turistici trebuie să furnizeze informaţii referitoare la: cererea turistică, prin
măsurarea circulaţiei turistice interne şi internaţionale în cadrul teritoriului naţional; oferta
turistică, evaluată prin potenţialul economic al bazei materiale şi al resurselor umane;
rezultatele valorice ale activităţii turistice, evaluate prin estimarea cheltuielilor, a încasărilor, a
profitului şi a eficienţei economice; calitatea serviciilor de turism prestate. După forma de
exprimare, aceşti indicatori pot apărea exprimaţi în unităţi naturale, unităţi natural-
convenţionale şi unităţi valorice. De asemenea, aceşti indicatori pot fi determinaţi ca indicatori
absoluţi, relativi (de intensitate, de structură şi de dinamică) şi sintetici (medii).
În funcţie de scara de evaluare deosebim indicatori macroeconomici, respectiv, indicatori
microeconomici de caracterizare a turismului. Din punct de vedere al rezultatelor valorice,
indicatorii sunt divizaţi în funcţie de cheltuielile, respectiv, încasările din turism, raportate atât
în mărimi absolute, cât şi în mărimi relative.
A. Indicatori macroeconomici. În statistica instituţiilor abilitate, analiza la nivel
macroeconomic se divizează pe trei categorii de indicatori, după cum urmează:
4
1) indicatori de evaluare a capacităţii de cazare turistică (structurile de primire turistică,
capacitatea de cazare existentă şi în funcţiune, indicii de utilizare netă a capacităţii de cazare
turistică în funcţiune),
2) indicatori de evaluare a circulaţiei turistice (acţiunea turistică, numărul total de turişti,
numărul total de zile/turist, numărul mediu zilnic de turişti, durata medie a sejurului, densitatea
circulaţiei turistice, preferinţa relativă a turiştilor);
3) indicatori financiari (indicele participării turismului la încasările valutare, indicele
contribuţiei turismului la cheltuielile valutare, încasări fiscale, valoarea adăugată brută).
B. Indicatori microeconomici. Indicatorii prezenţi la nivel macroeconomic se regăsesc şi
la nivel microeconomic, dar mult mai în detaliu, ceea ce permite o analiză mai aprofundată a
modului de desfăşurare a activităţii turistice, precum şi a factorilor care o influenţează. Aceşti
indicatori se regăsesc sub formă de: mărimi absolute, mărimi medii, mărimi relative de
structură, coordonare, intensitate, dinamică etc. Analiza la nivel microeconomic cuprinde mai
multe categorii, şi anume:
1) indicatorii cererii turistice (cererea totală; provenienţa cererii; structura cererii pe
principalele mijloace de cazare; structura cererii pe principalele mijloace de transport;
sezonalitatea cererii; repartiţia cererii pe modalităţi de organizare a călătoriei; repartiţia cererii
pe criterii sociale; elasticitatea cererii; previziunea cererii turistice);
2) indicatorii ofertei turistice (indicatorii bazei materiale: capitalului fix; capacitatea de cazare
şi alimentaţie publică; transporturile turistice; mijloacele de agrement şi indicatorii forţei de
muncă: ai structurii forţei de muncă pe categorii; utilizării timpului de lucru; productivităţii
muncii; repartiţiei, evoluţiei şi dinamicii necesarului de forţă de muncă în turism);
3) indicatorii relaţiei cerere – ofertă (coeficientul de utilizare a capacităţilor de cazare,
calculat ca raport între numărul de înnoptări şi numărul de locuri/zile ale ofertei structurii de
primire turistică; indicele evoluţiei înnoptărilor; indicatori ce reflectă activitatea comercială);
4) indicatorii de rezultate (indicatorii cheltuielilor turistice - care evidenţiază totalitatea
cheltuielilor ocazionate de pregătirea, execuţia, punerea în funcţiune şi exploatarea bazei
materiale, precum şi de desfăşurarea în continuare a activităţilor şi serviciilor turistice;
indicatorii încasărilor din turism - care exprimă valoric rezultatele activităţii turistice
desfăşurate într-o anumită perioadă, la nivel de zonă, operator de turism sau staţiune şi
exprimă: încasările din turismul intern şi internaţional; încasările din prestaţiile structurilor de
primire turistică; încasările din activităţile de agrement, transporturi etc.).
5
C. Indicatorii de eficienţă a turismului. Eficienţa în turism se apreciază atât din punct de
vedere economic, prin raportul dintre rezultatele obţinute în activitatea economică şi eforturile
depuse, cât şi din punct de vedere social, date fiind condiţiile necesare satisfacerii nevoilor de
odihnă, sănătate, recreere şi distracţie ale populaţiei. Eficienţa turismului presupune
gospodărirea raţională a materiilor prime, forţei de muncă şi atracţiilor naturale, ca şi folosirea
integrală a capacităţilor de cazare, transport, alimentaţie etc. sau a fondurilor financiare.
Imaginea eficienţei este dată de raportul dintre efectul economic obţinut de pe urma unei
activităţi productive şi efortul sau cheltuielile făcute pentru obţinerea unor efecte utile. La
nivelul operatorului de turism, efectul economic poate fi apreciat prin volumul desfacerilor de
mărfuri şi al încasărilor din prestaţii turistice. Efortul sau cheltuielile făcute pentru obţinerea
unor efecte utile se măsoară prin totalul cheltuielilor directe şi indirecte efectuate pentru
prestaţiile turistice, numărul mediu al lucrătorilor operativi pe întreprindere şi pe activităţi
turistice, numărul de om-ore, cheltuieli cu salariile lucrătorilor operativi pe operator de turism
şi pe activităţi etc.
Analiza privind eficienţa turismului se face prin intermediul următorilor indicatori:
1) indicatorii de eficienţă economică ai bazei de cazare (coeficientul de utilizare a capacităţii
de cazare; încasarea medie pe un pat; cheltuiala medie pe un pat);
2) indicatorii de eficienţă economică ai activităţii din alimentaţia publică (încasări din
producţia proprie pe m2; coeficientul de utilizare a utilajelor; valoarea încasărilor pe un loc de
masă; coeficientul de folosire a capacităţii de desfacere a sălii de consum; numărul
consumatorilor pe ospătar);
3) indicatorii de eficienţă economică ai activităţii de transport turistic (încasarea medie pe
mijlocul de transport utilizat; coeficientul de utilizare a parcului turistic auto; coeficientul de
utilizare a capacităţii de transport);
4) indicatorii de eficienţă economică ai activităţii de agrement (gradul de ocupare a capacităţii
utilajelor; cheltuieli la 1000 lei încasări din prestaţii de agrement.);
5) indicatorii eficienţei sociale (numărul de unităţi turistice la 10 000 turişti; număr de angajaţi
la 10 000 turişti; capacitatea de cazare pe categorii de confort; capacitatea de alimentaţie pe
categorii de confort; ponderea încasărilor din servicii suplimentare în total încasări din turism).
D. Indicatorii calităţii activităţii turistice. Dificultăţile ce se întâlnesc în măsurarea
aspectelor calitative ale activităţii turistice îşi pun amprenta şi asupra modului de determinare a
indicatorilor specifici. Majoritatea acţiunilor de evaluare a calităţii activităţii turistice se
6
realizează în mod indirect, evaluarea calitativă concentrându-se asupra efectului produs de
prestaţia turistică respectivă.
De exemplu, indicatorii calităţii ofertei pot fi evaluaţi prin creşterea sau descreşterea
cererii ca urmare a îmbunătăţirii, respectiv înrăutăţirii, sau diversificării, respectiv
nediversificării serviciilor turistice. Pentru aceasta, se iau în calcul: nivelul calităţii prestaţiilor
şi diversificării serviciilor, gradul de confort şi de dotare al unităţilor turistice, indicatorii de
competitivitate, indicatorii păstrării echilibrului ecologic al mediului înconjurător etc.
Aspectele de ordin calitativ dintr-o anumită regiune / zonă / localitate, includ o serie de
variabile, între care: numărul de monumente istorice, muzee, case memoriale ce revin la 1 000
de locuitori şi densitatea lor pe zone turistice; numărul de vizitatori ai acestor obiective
culturale la 1 000 de locuitori; frecvenţa vizitării obiectivelor culturale pe sezoane; obiectivele
turistice cu cel mai mare număr de vizitatori într-un sezon etc.
7
TEMA 2. INDICATORI PRIVIND SERVICIILE DE
TRANSPORT TURISTIC
Turismul actual datorează extrem de mult modernizării şi diversificării căilor şi
mijloacelor de transport. Progresele obţinute în acest domeniu au facilitat includerea în sfera
turismului a unor resurse situate la distanţe apreciabile de centrele emitente de turişti şi
depăşirea unor obstacole naturale deosebite. Perfecţionarea mijloacelor de transport a dus la
extinderea în spaţiu a fenomenului turistic şi la dezvoltarea unor noi forme de turism. Astfel,
creşterea numărului de autoturisme personale a favorizat apariţia reşedinţelor secundare de
vacanţă (turismul rezidenţial), iar multiplicarea infrastructurii de transport aerian şi apariţia de
noi linii aeriene a favorizat includerea în circuitul turistic a unor noi destinaţii turistice, până
nu demult considerate exotice.
Circulaţia turistică antrenează derularea unui trafic turistic între zonele emitente (de
reşedinţă) şi cele de destinaţie. În calitate de componentă a producţiei turistice, transportul
turistic reprezintă un element dinamizator al circulaţiei turistice. În valoarea totală a produsului
turistic, serviciile de transport deţin între 25 şi 50 %, transportul fiind practic singura
componentă de care turistul nu se poate dispersa. Uneori, deplasarea turiştilor necesită
folosirea mai multor mijloace de transport, în combinaţie, în funcţie de distanţa până la locul de
destinaţie, de starea căilor de comunicaţie şi a infrastructurilor lor tehnice, de competitivitatea
tarifelor practicate pentru diferite forme de transport, de rapiditatea şi comoditatea deplasărilor,
de caracteristicile itinerariilor alese, de intensitatea şi sezonalitatea circulaţiei turistice etc.
Între dezvoltarea industriei turistice şi a transporturilor există o relaţie de directă
proporţionalitate, astfel că, creşterea volumului circulaţiei turistice se datorează dezvoltării fără
precedent a sectorului transporturilor, atât în ceea ce priveşte mijloacele de transport, cât şi
posibilităţile oferite turiştilor pentru folosirea eficientă, în timp şi spaţiu, a acestora. În
aprecierea modului în care diferite categorii de transport satisfac cerinţele specifice deplasărilor
turistice este necesar de a se lua în consideraţie câteva caracteristici. Astfel interesează: gradul
de mobilitate şi accesibilitate necesare pentru asigurarea deplasării pe spaţii cât mai extinse şi
8
în direcţii diferite, capacitatea de transport, rapiditatea, condiţiile de securitate, regularitatea şi
confortul oferit.
Confortul poate constitui un factor de atracţie dar, în acelaşi timp, poate determina şi o
diferenţiere a preferinţelor turiştilor pe tipuri de transport, după posibilităţile materiale. Astfel,
se apreciază că, persoanele tinere preferă ca mijloc de călătorie automobilul, în timp ce,
persoanele de vârsta a treia optează pentru mijloacele de transport mai puţin obositoare. În
paralel, alegerea mijlocului de călătorie este dictată de un alt factor important – distanţa
parcursă. În funcţie de acest factor, se apreciază că, transportul auto se foloseşte cu precădere
până la distanţe de 100 km, transportul feroviar se utilizează pentru deplasări pe o rază de 100
– 1 000 km, iar transportul aerian devine cel mai avantajos şi mai comod mijloc de transport
pentru distanţe de peste 1 000 km.
1. Transportul turistic aerian
Transporturile aeriene au cunoscut o dinamică deosebită în special în ultimele două
decenii. Utilizarea tot mai frecventă a fost determinată de creşterea interesului pentru destinaţii
„periferice” situate la distanţe mai mari de zonele emitente, pentru zone mai greu accesibile,
cum ar fi zonele insulare, de diminuarea relativă a preţurilor şi folosirea aeronavelor de mare
capacitate. Serviciile de transport aerian pot fi oferite în două variante: curse de linie (regulate)
şi curse charter (neregulate) sau la cerere. Specialiştii estimează că, o cursă regulată este
eficientă în condiţiile unui coeficient de umplere de minim 30 %, în timp ce eficienţa unei
curse charter presupune un grad de ocupare de cel puţin 80 %.
În prezent, peste 40 % din sosirile turistice internaţionale se efectuează pe calea aerului,
transportul aerian situându-se pe locul doi după cel rutier. Zonele cele mai active sunt Europa,
America de Nord, Japonia şi Asia de Sud – Est care deţin 75 % din traficul turistic intra şi
interregional. Cel mai mare volum este înregistrat în Europa având ca destinaţie preponderentă
Europa Sudică. În unele ţări transportul aerian reprezintă principala cale de acces a turiştilor
internaţionali. Din totalul sosirilor acesta deţine 61 % în Marea Britanie, 75 % în Norvegia,
67% în Grecia, 98 % în Australia şi Noua Zeelandă.
Intensificarea transporturilor aeriene a avut drept urmare dezvoltarea a numeroase
aeroporturi specializate în traficul turistic de pasageri. Printre cele mai mari se numără Miami
(28 milioane pasageri), Orlando (21 milioane), Acapulco şi Cancun, Bangkok, Honolulu,
Palma de Mallorca, Veneţia, Nisa etc.
9
Călătoria cu avionul aduce turistului modern un beneficiu remarcabil, şi anume consumul
minim de timp liber, ce va fi utilizat pentru recreere în locul de sejur. Transportul aerian al
turiştilor se realizează prin intermediul zborurilor pe curse regulate de pasageri şi prin zborurile
efectuate la cerere – chartere aeriene. Informaţiile cuprinse în Ghidul Internaţional de
Transporturi Aeriene (ABC WORLD AIRWAIS GUIDE) sunt de real folos atât vizitatorilor
individuali cât şi pentru conceperea programelor turistice lansate de către agenţiile de turism în
circuitele internaţionale. Vizitatorii pot opta pentru cursele regulate de pasageri, pe rutele
stabilite de companiile aeriene care deservesc localitatea unde aceştia doresc să ajungă.
Transportului aerian prezintă unele caracteristici specifice, între care cele mai importante
sunt:
a) infrastructura - aviaţia este dependentă de o infrastructură sofisticată şi extinsă care
cuprinde: facilităţile din aeroporturi, controlul traficului aerian şi sistemele aeriene de
navigaţie; structura de organizare a unui aeroport cuprinde aerodromul, diferite spaţii
construite (aerogară, turn de control, hangare, ateliere etc.), instalaţii speciale, echipamente
şi utilaje pentru servire tehnică etc.;
b) rapiditatea – datorită vitezei de deplasare a aeronavelor distanţele lungi fiind atenuate;
totodată, sunt depăşite unele neajunsuri, cum ar fi configuraţia dificilă a terenului sau
condiţiile meteorologice ostile, probleme cu care se confruntă în unele cazuri mijloacele de
transport terestru;
c) confortul – aeronavele de pasageri asigură în mare parte condiţii civilizate, plăcute şi
comode călătorilor, fără a obosi organismul (durata călătoriei fiind mult mai redusă decât în
cazul mijloacelor de transport terestre sau navale);
d) siguranţa – un aspect deosebit de important, pentru atingerea unui standard de siguranţă
în timpul zborului, companiile aeriene făcând eforturi de a introduce în trafic aeronave cu
performanţe tehnice ridicate, de adoptare a unor sisteme de întreţinere moderne, de
perfecţionare a infrastructurii aeroportuare etc; din păcate, în ultimii ani, rata accidentelor
aeriene la nivel mondial a avut o frecvenţă destul de mare, eforturile de reducere a acestei
frecvenţe lovindu-se de o perspectivă de creştere a lor pe măsură ce traficul aerian continuă
să sporească.
e) securitatea – un subiect de maximă actualitate, aeroporturile şi aeronavele fiind ţinte
sau mijloace predilecte de acţiune în cadrul terorismului internaţional (culminând cu
atacurile de la World Trade Center din 11 septembrie 2001); în domeniul securităţii,
tehnologia informaţiilor are o influenţă şi o importanţă majoră prin introducerea unor
10