J.R.R.TOLKIEN-Silmarillion

323 Pages·2010·6.15 MB·English

Pagina 1

Pagina 2

J.R.R. TOLKIEN are tot ce-şi poate dori un scriitor împlinit: tiraje mari, un

public numeros şi un stil propriu. Sunday Telegraph îi elogiază imaginaţia, The
Observer îi admiră arta de-a crea suspans. Peste tot în lume titlurile lui sparg
normele box-office-ului şi produc aglomeraţie în librării. Pe Internet sau în
parcurile publice, Tolkien este comentat, dezbătut şi de cele mai multe ori adulat,
într-o vreme când mulţi mediocri se străduiesc să fie originali cu orice preţ, el
schimbă harta literaturii şi inventează un gen, fantasy, pe care mulţi îl vor imita,
dar foarte puţini cu un talent comparabil cu al lui Tolkien.

J.R.R.

Tolkien

Pagina 3

SILMARILLI

ON

Editată de Christopher Tolkien

Cuvânt Înainte

Silmarillion, publicată acum, la patru ani după moartea autorului, este

povestea Zilelor de Odinioară sau a Primului Ev al Lumii. În Stăpânul Inelelor sunt
relatate cele petrecute în al Treilea Ev; dar poveştile din Silmarillion sunt legende
ce-şi au originile într-un trecut mult mai îndepărtat, pe vremea când Morgoth,
prunul Stăpân al întunecimii, trăia pe Pământul de Mijloc, iar Elfii Nobili au pornit
război împotriva lui pentru a-şi lua înapoi Silmarilii.

Totuşi, Silmarillion nu cuprinde numai evenimente petrecute mult mai

departe în timp decât cele din Stăpânul Inelelor, ci este, prin tot ceea ce fine de

Pagina 4

zămislirea ei, prima carte. Deşi la vremea respectivă nu se numea Silmarillion, ea a
fost concepută cu o jumătate de secol în urmă; în caiete hărtănite datând încă din
1917 mai pot fi şi acum citite primele versuri, adeseori notate în grabă cu creionul,
ale poveştilor principale ale mitologiei. Nu a fost publicată (deşi unele aluzii la
ceea ce conţinea puteau fi întrezărite în Stăpânul Inelelor), dar, în decursul
îndelungatei sale vieţi, tata nu a abandonat-o nici o clipă şi n-a încetat, nici măcar
în ultimii săi ani de viaţă, să lucreze la ea. În tot acest răstimp, Silmarillion,
considerată pur şi simplu drept o structură narativă de proporţii, a suferit puţine
schimbări radicale; devenise între timp o tradiţie bine consolidată, un fundal pentru
alte scrieri. Dar textul în sine era departe de a fi definitivat, şi nici măcar unele idei
fundamentale ce priveau natura lumii pe care o descrie n-au rămas neschimbate, în
vreme ce aceleaşi legende au ajuns să fie spuse şi răs-puse în forme mai lungi sau
mai scurte şi în stiluri diferite. Pe măsură ce au trecut anii, schimbările şi variantele
— în privinţa detaliilor şi în perspectivele mai ample - au devenit atât de complexe,
de cuprinzătoare şi de stratificate, încât părea greu de ajuns la o versiune finală şi
definitivă. Mai mult chiar, vechile legende („vechi" nu numai prin faptul că îşi
aveau sursa în Primul Ev, dar şi în raport cu viaţa tatălui meu), au devenit
propagatorul şi totodată depozitarul celor mai profunde reflecţii ale sale. În
scrierile de mai târziu, mitologia şi poezia au rămas mult în urma preocupărilor
sale teologice şi filosofice; schimbarea tonalităţii era evidentă.

După decesul tatălui meu, mi-a revenit mie sarcina să dau acesta scrieri o

formă publicabilă. Mi-am dat seama că a încerca să prezint, între copertele unei
singure cărţi, diversitatea tuturor materialelor, adică să prezint Silmarillion drept o
operă aflată Într-adevăr într-un continuu proces de creaţie, extinzându-se pe o
perioadă de mai bine de jumătate de secol - nu ar duce decât la confuzie şi la
pierderea esenţialului. Prin urmare, mi-am propus să realizez un singur text, prin
selectarea şi aranjarea materialului în aşa fel încât să obţin naraţiunea cea mai
coerentă şi mai consecventă cu putinţă în structura ei interioară. În acest efort,
capitolele de încheiere (urmând morţii lui Túrin Turambar) s-au dovedit extrem de
dificile, pentru că au rămas neschimbate timp de mulţi ani şi erau, în anumite
privinţe, în dezacord cu structuri mult mai elaborate în alte părţi ale cărţii.

Cititorul nu trebuie să se aştepte la o coerenţă deplină (fie în Silmarillion ca

atare, fie între Silmarillion şi alte scrieri ale tatălui meu, care au văzut lumina
tiparului), coerenţă care n-ar putea fi (eventual) obţinută decât cu un preţ greu şi
inutil. Mai mult, tata a conceput Silmarillion ca o compilaţie, o naraţiune succintă,
lungită ulterior din surse foarte diferite (poeme, diverse anale, poveşti orale), care
au supravieţuit în tradiţia milenara; şi acest mod de a concepe povestea se regăseşte
în istoria propriu-zisă a cârtii - la baza ei se afla multe bucăţi de proză şi poeme
scrise anterior, prin urmare, cartea este un compendiu în mod real, nu numai în
teorie. Acestui fapt i se datorează ritmul inegal al naraţiunii şi bogăţia detaliilor în
anumite părţi - de exemplu, minuţiozitatea cu care sunt consemnate locurile şi

Pagina 5

motivele în legenda lui Túrin Turambar, spre deosebire de relatarea succinta a
sfârşitului Primului Ev, când muntele Thangorodrim a fost năruit şi Morgoth
răsturnat de la putere; de asemenea, diferenţele de ton şi descrierea personajelor,
unele neclarităţi şi, pe alocuri, lipsa de coeziune. Valaquenta, de pildă, trebuie să
presupunem că, deşi conţine multe elemente care se întorc în timp la începuturile
existentei eldarilor în Valinor, a fost rescrisă ulterior; aşa se explică permanentă
schimbare a timpurilor verbale şi a perspectivei narative, încât puterile divine ne
apar ba în prezent, încă active în lume, ba în trecut, o seminţie dispărută, rămasă
doar în amintire.

Deşi se intitulează Silmarillion, cartea cuprinde pe lingă Quenta

Silmarillion sau, pur şi simplu, Silmarillion, şi alte patru scrieri mai scurte. Primele
două, Ainulindalë şi Valaquenta, sunt strâns legate de Silmarillion; dar ultimele
două, Akallabêth şi Despre Inelele Puterii, sunt complet separate şi independente
(subliniez acest lucru). Sânt incluse pentru că aceasta a fost intenţia explicită a
tatălui meu, şi astfel este prezentată întreaga istorie, de la Muzica Ainurilor, cu
care a început lumea, până la plecarea Purtătorilor Inelelor din Limanurile din
Mithlond, la sffrşitul celui de-al Treilea Ev.

Numărul numelor care apar în carte este foarte mare, prin urmare, am

inclus un Indice complet; dar numărul personajelor (elfi şi oameni) care joacă un
rol important în povestea Primului Ev este cu mult mai mic, toate fiind regăsite în
tabelele genealogice. În plus, am adăugat un tabel ce cuprinde numele destul de
complexe ale diverselor popoare elfice; o notă despre pronunţarea numelor elfice şi
o listă cu câteva dintre elementele principale care se regăsesc în aceste nume;
precum şi o harta. Se va observa si marele lanţ muntos de la răsărit, Ered Luin sau
EredLindon, Munţii Albaştri, apare în extremitatea vestici a hărţii din Stăpuiul
Inelelor. În cuprinsul cărţii se mai află o hartă mai mică: ea a fost pusă cu scopul
de a lămuri dintr-o privire unde se găseau regatele elfilor după întoarcerea
noldorilor pe Pământul de Mijloc. N-am mai îngreunat cartea şi cu alte comentarii
sau adnotări.

În realizarea volumului, o întreprindere dificilă şi adesea pusă sub semnul

îndoielii, am beneficiat de ajutorul substanţial al lui GuyKay, care a lucrat alături
de mine în 1974-1975.

Christopher Tolkien, 1977

Pagina 6

Prefaţa la a doua ediţie

Probabil către sfârşitul anului 1951, după ce a încheiat Stăpânul Inelelor,

dar când întâmpina dificultăţi în tipărirea cărţii, tatăl meu i-a adresat o scrisoare
foarte lungă prietenului său, Milton Waldman, la acea vreme redactor la Editura
Collins. Scrisoarea a fost scrisă în contextul în care existau divergenţe serioase şi
dureroase privind insistenţa tatălui meu de a publica Silmarillion şi Stăpânul
Inelelor împreună şi legate, ca o saga lungă a Nestematelor şi Inelelor. Nu e
necesar să aprofundăm această chestiune aici. Scrisoarea, menită să justifice şi să
explice punctul său de vedere, s-a dovedit un expozeu strălucit al ideii sale
fundamentale despre Evurile de început (partea a doua a scrisorii nefiind altceva
decât, un rezumat lung şi sec" - spune el -, îl naraţiunii din Stăpânul Inelelor)
Acesta este motivul pentru care am considerat că merită să fie inclusă în volumul
Silmarillion.

Pagina 7

Scrisoarea originală s-a pierdut, dar Milton Waldman a bătut-o la maşină şi

i-a trimis o copie tatălui meu. Ea a fost publicată parţial în volumul Corespondenţa
lui J.R.R. Tolkien (1981). Textul redat aici este cel apărut în volumul mai
susmenţionat, cu mici corecturi şi omiterea unor note de subsol. Textul
dactilografiat conţinea multe greşeli, mai ales în ceea ce priveşte numele; în mare
măsură, ele au fost corectate de tatăl meu, dar el n-a observat fraza: „Nu că ar fi
comis ceva râu prin faptul că zăboviseră în ciuda sfatului, totuşi e trist că [...]
pământurile muritorilor de faptele lor eroice din trecut", în care este cert că
dactilografa a omis câteva cuvinte din manuscris şi, probabil, a înţeles eronat
altele.

Eu am înlăturat o serie de erori din text şi Indice, trecute cu vederea la

corectură în ediţiile anterioare ale Silmarillion-ului. Cea mai importantă dintre
acestea este numerotarea în succesiune a anumitor regi ai Númenorului (pentru
aceste erori şi cum s-au strecurat ele, vezi Unfinished Tales [1980], p. 22ó, Nota 11
şi The Peoples of Middle-Earth [199ó], p. 154, § 31).

Christopher Tolkien, 1999

Fragment dintr-o scrisoare

adresată de către J.R.R. Tolkien

lui Milton Waldman, în 1951

Dragul meu Milton,
Mi-ai cerut să-ţi prezint pe scurt materialul referitor la lumea mea

imaginară. E greu să vorbesc despre el fără să mă întind prea mult: încercarea de a
spune câteva cuvinte deschide zăgazul unui torent de emoţii; egoistul şi artistul din
mine simte dorinţa să vorbească despre cum a dospit acest material, cum arată el şi
ce anume crede autorul că vrea să spună sau încearcă să demonstreze cu el. O să-ţi
împărtăşesc o parte; dar îţi voi pune la dispoziţie doar un simplu rezumat al
conţinutului: adică atât cât presupun eu că îţi doreşti sau îţi va trebui, sau vei avea
timp să parcurgi.

Pagina 8

În privinţa timpului, a evoluţiei şi a compoziţiei, materialul există de când

mă ştiu - deşi nu cred că lucrul acesta prezintă vreun interes pentru altcineva dec îl
pentru propria persoană. Adică nu-mi amintesc de vreun moment în care să nu fi
lucrat la alcătuirea lui. Mulţi copii inventează ori încep să inventeze limbi
imaginare. Eu asta fac de când am învăţat să scriu. Şi nu m-am mai oprit şi,
desigur, ca filolog profesionist (interesat în mod special de estetică lingvistică), mi-
am schimbat gusturile, mi-am îmbunătăţit teoria şi, probabil, şi îndemânarea. În
spatele poveştilor mele se află O întreagă încrengătură de limbi (cele mai multe
doar schiţate ca structura). Dar acelor creaturi pe care în engleza le numesc Elves o
denumire ce induce în eroare, le-am destinat două limbi înrudite care sunt aproape
complete - am scris istoricul lor, iar formele (reprezentând două laturi diferite ale
propriului meu gust lingvistic) au fost deduse în mod ştiinţific dintr-o origine
comună. Din aceste limbi am- construit aproape toate numele care apar în
legendele mele. Ceea ce conferă, sau cel puţin aşa cred, un anumit caracter
toponimiei şi onomasticii (coeziune, unitate de stil lingvistic, iluzia istoricităţii). cu
totul unic în literatura de gen. Probabil că pentru mulţi este un lucru lipsit de
importantă, însă nu şi pentru mine. Dată fiind sensibilitatea mea deosebită fată de
astfel de aspecte.

Dar la fel de mult m-au pasionat, de la bun început, miturile (nu alegoriile!)

şi basmele, şi, mai presus de orice, legendele eroice aflate la graniţa dintre basm şi
istorie, din care există mult prea puţine în lume (accesibile mie) ca să-mi satisfacă
nesaţul. Eram student când ani înţeles — bazându-mă pe propriile mele gânduri şi
pe experienţa pe care o aveam — ci preocupările mele nu erau câtuşi de puţin
divergente - de o parte, ştiinţa şi. de cealaltă, poveştile -, ci se aflau într-o strânsă
legătura. Nu sunt totuşi un „erudit" în materie de mit şi basm. Căci în acest
domeniu (atât cât îmi este cunoscut) mai mult am căutat materiale care să aibă un
anumit ton şi o atmosferă aparte şi nu neapărat informaţii teoretice. De asemenea -
şi sper că n-o să par absurd spunând cele ce urmează - m-a îndurerat încă din
copilărie faptul că ţara mea dragă era atât de săracă în poveşti (în limba ei şi legate
de pământul ei) care să aibă acea calitate pe care o căutam eu şi o găseam (ca
element component) în legendele altor ţări Existau poveşti greceşti, celtice, latine,
germanice.

Scandinave şi finlandeze (care m-au influenţat enorm); dar englezeşti, nici

pomeneală, doar nişte biete balade populare. Desigur că exista - şi încă mai exista -
lumea lui Arthur, dar, oricât ar fi de impresionantă, nu e pe deplin naturalizată - o
asociem cu pământul britanic, nu zic nu, dar nu şi cu limba engleză; şi, în orice
caz, nu ţine locul acelui element căruia întotdeauna i-am simţit lipsa. Pe de altă
parte, imaginarul" sau e mult prea abundent şi fantastic, incoerent, repetitiv. Ca să
nu mai vorbesc de un alt fapt, chiar mai important: lumea aceasta este legată de
religia creştina, elementele creştine sunt explicit cuprinse în ea.

Pagina 9

Din motive pe care nu le voi mai discuta aici. Lucrul acesta mi se pare fatal.

Mitul şi basmul, ca oricare aha forma de artă, trebuie să reflecteze şi să conţină
elemente de adevăr (sau de eroare) moral şi religios, dar nu explicit, nu în forma
cunoscută a lumii primare, „reale". (Mă refer, desigur, la situaţia noastră actuală,
nu la zilele străvechi păgâne, precreştine.)

Să nu râzi! Dar cu mult timp în urmă mă gândisem. la un moment dat (între

timp mi-a pierit curajul), să creez un ansamblu de legende mai mult sau mai puţin
legate între ele, pornind cu cele cosmogonice, de mare cuprindere, şi mergând până
la basme romantice - cosmogonia fundamentându-se pe legendele pământene, mai
puţin importante, iar acestea împrumutând splendoare din vasta ţesătură a celor
dinţii, formând fundalul - şi pe care să le dedic, pur şi simplu. Angliei, tării mele.
Ar fi avut tonalitatea şi calitatea pe care le doream eu, într-un fel răcoroase şi
limpezi, ca să zic aşa. Amintind de „aerul" nostru (clima şi tărâmul din nord-est.
Adică Marea Britanie şi regiunile din partea asta de Europă, nu Italia şi Marea
Egee, cu atât mai puţin Estul), şi (dacă aş izbuti) de acea frumuseţe luminoasă şi
diafană pe care unii o numesc celtică (deşi arareori se găseşte în străvechile lucruri
cu adevărat celtice); ar trebui să fie "nobile", fără nimic vulgar în ele, şi potrivite
pentru minţile mai mature ale unei ţări de mult cufundate în poezie. Mă gândeam
să dezvolt complet unele dintre poveştile esenţiale, iar pe altele, pe cele mai multe,
să le schiţez doar şi să le las ca atare în structura generală. Ciclurile ar fi urmat să
fie legate între ele într-un întreg grandios şi în acelaşi timp să las spaţiu de
desfăşurare şi pentru alte minţi şi mâini, maestre în pictură şi muzică, şi dramă
Absurd!

Desigur că un asemenea proiect ambiţios nu s-a născut dintr-o dată. Întâi au

fost poveştile simple. Mi-au venit în minte că lucruri „date". Şi, pe măsură ce-mi
veneau în minte, fiecare separat, se formau şi legăturile. O trudă captivantă, dar
mereu întreruptă (mai ales pentru că, lăsând la o parte necesităţile vieţii, mintea
mea se mută la celălalt pol, preocupându-se de lingvistică): tot timpul însă aveam
sentimentul că înregistrez ceea ce se afla deja „acolo", undeva, adică nu
„inventam".

Desigur că am inventat şi am scris o sumedenie de alte poveşti (în special

pentru copiii mei). Unele au scăpat din chingile acestei teme care acumula şi se
ramifica tot mai mult: Leaf by Niggle' şi Farmer Gilesr de exemplu, singurele care
au văzut lumina tiparului. Hobbitul, care are mult mai multă viaţă şi substanţă, a
fost concepută independent de celelalte: când am început povestea, nu ştiam că
făcea şi ea parte din tema cea mare. Dar s-a dovedit că descoperisem elementul
care rotunjea întregul, calea pentru a coborî pe pământ şi a pătrunde în istorie.
Dacă Legendele cu conţinut elevat de la început ar trebui să privească lumea din
perspectiva elfilor, povestea de mijloc a hobbitului abordează, practic, o
perspectivă mai umană - iar ultima poveste le uneşte.

Pagina 10

Nu-mi place Alegoria - alegoria conştientă şi intenţionată - dar pentru a

explica înţelesul mitului sau al basmului trebuie să foloseşti limbajul alegoric. (Şi,
desigur, cu cât este mai vie o poveste, cu atât este mai predispusă spre
interpretările alegorice; şi cu cât este mai bună o alegorie deliberaţi, cu atât va fi
mai acceptată ca simpla poveste.) Oricum, tot acest material are de a face, în
principal, cu trei elemente: Căderea, Caracterul Muritor şi Mecanismul. Căderea
este un motiv inevitabil şi se manifestă în diverse variante. Caracterul Muritor nu
poate fi ocolit, deoarece are efect asupra Artei şi asupra dorinţei creatoare (sau, ar
trebui şi spun, creatoare de rang secund), care, din cât se pare, nu are funcţie
biologică şi nu este câtuşi de puţin legată de necesităţile vieţii biologice obişnuite
cu care, de altfel, în lumea noastră, mai curând intră în contradicţie. Această
dorinţă se împleteşte cu o dragoste plină de pasiune pentru lumea reală primară, de
unde şi sentimentul morţii, dar nu-şi găseşte împlinire în această lume. Poate să
„cadă", ca să zic aşa, în mai multe feluri. Ori devine posesivă, agăţându-se de
lucrurile pe care singură le-a creat, cu alte cuvinte, creatorul de rang secund doreşte
să devină Domnul Dumnezeul propriei creaţii. Atunci se va revolta împotriva
legilor Creatorului - în special, împotriva caracterului muritor. Iar dorinţa şi revolta
(separat sau împreună) duc, în cele din urmă, la setea de Putere, pentru a-şi putea
împlini mai repede dorinţa - şi astfel ajunge la Mecanism (sau Magie). Prin aceasta
din urmă înţeleg întrebuinţarea oricăror stratageme ori mijloace (maşinării)
exterioare, şi nu dezvoltarea puterilor proprii sau a talentelor înnăscute; sau chiar
folosirea acestor talente cu intenţia venală de a domina, ameninţând lumea reală
sau supunând voinţele altora. Mecanismul este forma noastră modernă de Magie,
mult mai evidentă şi mai apropiată de aceasta decât suntem dispuşi să recunoaştem.

Eu nu am folosit „magia" în mod consecvent, iar regina elfilor, Galadriel,

se vede obligată să-i dojenească pe hobbiţi pentru că întrebuinţează acest cuvânt
pentru a desemna atât maşinăriile şi manevrele Duşmanului, cât şi pe cele folosite
de elfi. N-am făcut-o deoarece nu exista un cuvânt care să desemneze în mod
deosebit acţiunile elfilor (toate poveştile oamenilor suferă de aceeaşi confuzie).
Dar elfii sunt acolo (în poveştile mele) ca să demonstreze tocmai această diferenţa.
„Magia" lor este Artă, eliberată de multe dintre limitările sale omeneşti: necesită
mai puţin efort, este mai rapidă, mai deplină (produsul corespunde pe de-a-ntregul
viziunii). Scopul acestei magii este Arta, nu Puterea, creaţia de rang secund, nu
dominarea şi reformarea tiranica a Creaţiei. „Elfii" suit „nemuritori", cel puţin în
raport cu această lume: prin urmare, sunt preocupaţi, mai curând, de durerile şi
poverile nemuririi în raport cu timpul şi schimbarea, decât de moarte. Duşmanul, în
formele succesive pe care le capătă, este întotdeauna şi în mod „firesc" preocupat
doar de Dominare, prin urmare devine Stăpânul magiei şi al mecanismelor, dar
problema că acest rău înspăimântător poate să rodească, şi chiar rodeşte, dintr-o

Pagina 11

rădăcină aparent bună — anume dorinţa de a aduce foloase lumii şi altora1, cu
iuţeală şi conform planurilor proprii ale binefăcătorilor - este un motiv recurent.

Ciclurile încep cu un mit cosmogonic, Muzica Ainurilor. Apar aici

Creatorul Suprem şi valarii (sau puterile: anglicizat zei ). Aceştia din urmă sunt, ca
să zicem aşa, puteri angelice, cărora li s-a dat să exercite autoritate în sferele lor
(autoritatea cârmuirii, nu a creaţiei, facerii sau re-facerii). Sfat „divine", în sensul
că, de la bun început, au fost „exterioare", existând „dinainte" de facerea lumii.
Puterea fi înţelepciunea lor îşi au sursa în Cunoaşterea dramei cosmogonice, pe
care o percep la început ca pe o dramă (adică aşa cum percepem noi o poveste
inventată de altcineva) şi abia ulterior ca pe o „realitate". Din punctul de vedere al
tehnicii narative, acesta este un mijloc de a crea fiinţe egale ca frumuseţe, putere şi
maiestuozitate cu „zeii" din mitologia cultă, şi care să poată fi acceptate - mă rog,
cu oarece greutate - de o minte care crede în Sfânta Treime.

Apoi trece repede la Istoria Elfilor, adică propriu-zis la Silmarillion; la

lumea aşa cum o percepem noi, dar, bineânţeles, înfăţişată încă într-o manieră pe
jumătate mitică: cu alte cuvinte, avem de-a face cu fiinţe raţionale, din carne şi
oase mai mult sau mai puţin, după chipul şi asemănarea noastră. Cunoaşterea
Dramei Creaţiei era incompletă: incompletă în cazul fiecărui „zeu", dar şi dacă ar fi
adunată la un loc toată cunoaşterea panteonului Căci (în parte, pentru a îndrepta
răul făcut de rebelul Melkor, în parte, pentru a reface întregul până la ultimul
detaliu) Creatorul nu dezvăluise chiar totul. Plămădirea şi natura Copiilor Atoate-
făcătorului erau două taine mari. Tot ceea ce ştiau zeii era că fiecare va veni pe
lume la momentul dinainte stabilit. La origine, Copiii Atoatefăcătorului sunt, prin
urmare, înrudiţi şi asemănători, şi, în acelaşi timp, diferiţi. Şi cum sunt, totodată, cu
totul „altceva" decât zeii, care nu au jucat nici un rol în facerea lor, asupra acestora
se îndreaptă în mod deosebit dragostea şi dorinţa zeilor. Aceştia sunt întâii Născuţi,
Elfii; şi Născuţii După, Oamenii. Soarta elfilor este aceea de a fi nemuritori, de a
iubi frumuseţea lumii, de a o face să înflorească prin delicateţea şi perfecţiunea cu
care au fost dăruiţi, de a dăinui atâta vreme cât dăinuieşte şi ea, fără a o părăsi
vreodată, chiar dacă sunt „răpuşi", şi de a se întoarce în ea - cu toate acestea, atunci
când vin Născuţii După, menirea elfilor este de a-i îndruma, de a le face loc şi,
apoi, de a „păli" pe măsură ce Născuţii După cresc şi absorb viaţa din care au
apărut şi unii, şi alţii. Soarta (sau Darul) oamenilor este natura muritoare,
eliberarea din cercurile lumii. Întrucât perspectivă din care-i privit întregul ciclu,
este cea a elfilor, natura muritoare nu are explicaţie mitică; este o taină a
Creatorului, despre care nu se ştie mai mult decât atât „ceea ce le-a hărăzit
oamenilor Creatorul ascuns rămâne", pricină de mâhnire adâncă şi de invidie
pentru elfii nemuritori.

Cum am spus, ciclul de legende Silmarillion se deosebeşte, din câte ştiu eu,

de orice alt lucru de acest soi, prin aceea că nu este antropocentric. Perspectivă şi
centrul de interes nu sunt reprezentate de oameni, ci de „elfi". Oamenii intră în

Pagina 12

scenă în mod inevitabil: la urma urmei, autorul este om şi, dacă este să aibă public
cititor, acesta este şi el format din oameni şi ei trebuie să-şi facă intrarea în
poveştile noastre în calitate de oameni şi nu transfiguraţi ori reprezentaţi ca elfi,
gnomi, hobbiţi etc. Dar rămân periferici - venind mai târziu şi, chiar dacă
importanţa lor creşte treptat, nu devin elemente principale.

În cosmogonie se petrece o Cădere: o cădere a îngerilor, ca să zicem aşa.

Deşi bineânţeles că diferită ca formă de Căderea din mitul creştin. Poveştile
acestea sunt „noi", nu derivă direct din alte mituri şi legende, dar, în mod
inevitabil, conţin o mare parte din străvechile motive ori elemente larg răspândite.
La urma urmei, eu cred că legendele şi miturile sunt în mare măsură făcute din
„adevăr" şi prezintă aspecte ale lui, care pot fi percepute doar pe această cale; iar
anumite adevăruri şi alte lucruri asemănătoare au fost descoperite cu mult timp în
urmă şi trebuie să reapară mereu. Nici o poveste nu poate exista fără o „cădere" - la
urma urmei, despre Cădere sunt toate poveştile - cel puţin nu pentru minţile
omeneşti aşa cum le ştim şi le avem noi.

Vasăzică, elfii au şi ei parte de o Cădere, înainte ca „istoria" lor să poată fi

povestită. (Din motive deja explicate, prima cădere a omului nu apare nicăieri;
oamenii intră în scenă abia după ce tot ceea ce există a pierit de mult ţi au rămas
doar zvonuri cum că, pentru o vreme, ar fi căzut şi ei sub stăpânirea Duşmanului şi
că unii dintre ei s-ar fi căit.) Partea principală a poveştii, adevăratul Silmarillion,
relatează despre căderea celor mai dăruiţi dintre elfi, plecarea lor în surghiun din
Valinor (un fel de Paradis, tărâmul Zeilor) în Apusul cel mai îndepărtat, revenirea
lor pe Pământul de Mijloc, pământul unde s-au născut, dar care se află de multă
vreme sub stăpânirea Duşmanului, vrajba lor cu acesta, puterea Răului fiind încă
întrupată în formă vizibilă. Numele şi-l primeşte de la faptul că evenimentele sunt
toate urzite în jurul sortii şi semnificaţiei Silmarililor („radiere de lumină pură")
sau a Nestematelor Primordiale. Făurirea nestematelor simbolizează, în principal,
funcţia creatoare de rang secund a elfilor, dar silmarilii erau mai mult decât lucruri
frumoase în sine. Erau şi Lumina Lumina din Valinor, aşa cum putea ea fi văzută
în cei doi Copaci, de Argint şi de Aur . Aceştia au fost răpuşi de către Duşman din
pură răutate, iar Valinorul s-a întunecat, chiar dacă din ei, înainte să moară de tot,
s-a luat lumina pentru Soare şi pentru Lună. (O deosebire notabilă între aceste
legende şi majoritatea celorlalte este că Soarele nu-i un simbol divin, ci un lucru
obişnuit, iar „lumina soarelui" [lumea de sub soare] devine sinonimă cu o lume
căzută şi cu o viziune imperfectă, răsturnată.)

Dar cel mai destoinic dintre elfi (Fëanor) a întemniţat Lumina din Valinor

în cele trei nestemate supreme, silmarilii, înainte să fie întinaţi ori ucişi Copacii.
Prin urmate, Lumina a continuat să trăiască numai în aceste nestemate. Căderea
elfilor este pricinuită de atitudinea posesivă a lui Fëanor şi a celor şapte fii ai săi
fată de nestemate. Duşmanul pune mâna pe ele şi le bate în Coroana lui de Fier şi
porunceşte să fie păzite în fortăreaţa lui impenetrabilă. Fiii lui Fëanor fac un

Pagina 13

legământ cumplit şi blasfemator, jurând să duşmănească şi să se răzbune pe
oricine, fie chiar şi zeu, care îndrăzneşte să-şi aroge vreun drept asupra silmarililor.
Îi atrag de partea lor pe cei mai mulţi din neamul lor şi se răzvrătesc toţi împotriva
zeilor, părăsind paradisul cu gând să pornească un război fără de speranţă cu
Duşmanul. Primul fruct al Căderii lor este războiul în Paradis, elfii se ucid între ei,
iar acest eveniment, ca şi legământul lor funest, a umbrit toate faptele lor eroice de
mai târziu, atrăgând după sine trădări şi întorcând împotrivă-le toate victoriile.
Silmarillion este istoria acestui Război al Elfilor Surghiuniţi cu Duşmanul, care se
petrece în nord-vestul lumii (Pământul de Mijloc). Cuprinde mai multe poveşti
despre victorii şi tragedii; dar se sfârşeşte în catastrofă şi în pieirea Lumii
Străvechi, adică lumea lungului Ev Dindi. Nestematele sunt recuperate (prin
intervenţia zeilor, într-un târziu) dar vor fi pierdute de elfi pentru totdeauna, una în
mare, una în adâncurile pământului şi una ca stea pe boltă. Această suită de
legende se încheie cu o imagine a sfârşitului lumii, prăbuşirea şi refacerea ei,
precum şi cu recuperarea silmarililor şi a „luminii de dinaintea Soarelui" - după o
ultimă bătălie care, cred eu, datorează mult felului în care este înfăţişată Ragnarok'
în mitologia scandinavă, mai mult decât oricărei alte viziuni, deşi nu seamănă cu
aceasta.

Pe măsură ce poveştile devin mai puţin mitologice şi mai mult basme şi

poveşti cavalereşti, apar şi oamenii. Majoritatea sunt „oameni buni" — familii şi
căpetenii de clanuri, care, refuzând să se ploconească puterilor Răului şi auzind
zvonuri despre zeii din Apus şi despre Elfii Nobili, fug înspre soare-apune şi îi
întâlnesc pe Elfii Surghiuniţi chiar în toiul războiului lor. Oamenii care apar în
acest moment al istoriei aparţin mai ales celor Trei Case ale Părinţilor Oamenilor,
ale căror căpetenii devin aliaţi ai Seniorilor elfi. Contactul dintre oameni şi elfi
prevesteşte de pe acum istoria evurilor ulterioare, o temă recurentă fiind aceea că
prin venele oamenilor (aşa cum sunt ei acum) curge şi „sânge" elfic şi că au
moştenit de la elfi şi alte lucruri, precum arta şi poezia (sau cel puţin arta şi poezia
lor au fost influenţate de aceştia ). Au astfel loc două căsătorii între muritori şi elfi,
Amandouă regăsindu-se ulterior în seminţia lui Eärendil, reprezentată de Elrond
Cel-pe-jumătate-elf care apare în toate istoriile, chiar şi în Hobbitul. Cea mai
importantă poveste din Silmarillion şi, totodată, cea mai elaborată dintre ele este
povestea lui Beren şi a lui Luthein, fecioara elfă. Aici întâlnim, printre alte lucruri,
primul exemplu al unui motiv (ce va deveni dominant în cazul hobbiţilor), anume
că marile stratageme ale istoriei lumii,. Roţile lumii", sunt adesea puse în mişcare
nu de stăpâni şi de cârmuitori, nici de zei, ci de cei aparent necunoscuţi şi slabi - şi
asta datorită vieţii tainice din ceea ce-a fost creat şi a acelei părţi pe care n-o poate
cunoaşte nici măcar întreaga înţelepciune, ci numai Cel Unic, dar care motivează
amestecul în Dramă al Copiilor Atoatefăcătorului. Beren, muritorul proscris, va
izbuti (cu ajutorul lui Lúthien, o simplă copilă, chiar dacă elfă de obârşie) ceea ce
toate oştirile şi toţi războinicii nu izbutiseră: pătrunde în fortăreaţa Duşmanului şi

Pagina 14

smulge unul dintre silmarili din Coroana de Fier. Astfel câştigă el nuna lui Luthein
şi are loc prima căsătorie între muritori şi nemuritori. Ca atare, istoria aceasta poate
fi citită ca o poveste cavalerească sau ca un basm (cred eu, minunat şi
impresionant), având doar cunoştinţe vagi despre contextul general. Dar ea
reprezintă, în acelaşi timp, o legătură fundamentală în ciclu, iar sensul ei nu poate
fi înţeles pe deplin dacă este scoasă din context. Căci recuperarea nestematei, o
victorie extraordinară, duce la dezastru. Legământul fiilor lui Fëanor începe să-şi
facă efectul şi dorinţa lor pătimaşă de a avea silmarilii împinge în ruină regatele
elfilor.

Mai sunt şi alte poveşti, la fel de ample, în aceeaşi măsură independente,

dar legate şi ele de istoria generală. Este vorba de cea despre copiii lui Húrin,
tragica poveste a lui Túrin Turambar şi a surorii sale, Níniel, eroul fiind Túrin, un
personaj despre care cei cărora le plac asemenea poveşti ar putea spune (fără prea
mult folos pentru noi) că are câte ceva din Sigurd Volsung , Oedip şi finlandezul
Kullervo . Apoi este povestea căderii Gondolinului, principala fortăreaţă elfică Şi
povestea sau poveştile lui Eärendil Rătăcitorul. Eärendil joacă un rol important în
sensul că încheie Silmarillion, iar vlăstarele sale reprezintă elementele de legătură
cu poveştile Evurilor ulterioare şi cu personajele lor principale. Ca reprezentant al
ambelor seminţii, a oamenilor şi a elfilor, rolul său este acela de a găsi o cale de
întoarcere pe mare pe Tărâmul Zeilor, iar, ca legat al seminţiilor, să-i convingă pe
zei să-şi amintească de Surghiuniţi, să se îndure de ei şi să-i salveze de Duşman.
Soaţa lui, Elwing, este o urmaşă a lui Lúthien şi încă are în posesia ei Silmarilul.

Dar blestemul continua să-şi facă lucrarea şi Casa lui Eärendil este distrusă

de fiii lui Planor. Insă tot aici se afli şi soluţia: Elwing se aruncă în Mare pentru a
salva Nestemata şi astfel ajunge la Eärendil şi, cu puterea Mării Nestemate,
Amandoi reuşesc să treacă în Valinor şi să-şi împlinească misiunea; preţul pe care-
l plătesc este acela că nu li se mai îngăduie să se reântoarcă şi să trăiască printre
oameni sau elfi. Zeii se pun din nou în mişcare şi o mare putere se abate dinspre
Apus asupra Fortăreţei Duşmanului, pe care o distruge; Duşmanul însuşi este
azvârlit afară din Lume, în Nimicnicie, şi nu va mai apărea niciodată pe pământ
sub formă întrupată. Ceilalţi doi silmarili sunt recuperaţi din Coroana de Fier,
pentru a fi, apoi, definitiv pierduţi- Ultimii doi fii ai lui Fëanor, obligaţi de
legământul lor, fură nestematele, dar sunt distruşi de ele, căci se aruncă în mare şi
în genunile pământului. Corabia lui Eärendil, împodobită cu ultimul silmaril, este
urcată pe boltă, drept cea mai strălucitoare stea. Astfel iau sfârşit Sihnmillion şi
poveştile Primului Ev.

Următorul ciclu se ocupă (sau ar urma să se ocupe) de al Doilea Ev. Dar pe

pământ acest ev este întunecat şi prea puţine se povestesc (sau ar trebui să se
povestească) din istoria lui. În marile bătălii împotriva Întâiului Duşman, ţinuturile
au fost distruse şi au căzut în ruină, iar meleagurile apusene ale Pământului de
Mijloc au ajuns un tărâm pustiit. Aflăm că Elfii Surghiuniţi au fost sfătuiţi cu

Pagina 15