Scurtă istorie a revoluției ruse

384 Pages·1998·3.98 MB·Romanian

by  Richard Pipes

RICHARD PIPES

SCURTĂ ISTORIE A REVOLUŢIEI
RUSE

Traducere din engleză de
CĂTĂLIN PÂRCĂLABU
HUMANITAS,
1998
Richard Pipes
A Concise History Of The Russian Revolution,
1995
Cuprins
Introducere
PARTEA ÎNTÂI. Agonia vechiului regim
Capitolul I. RUSIA LA 1900
Ţărănimea
Rusia oficială
Intelighenţia
Capitolul II. EXPERIMENTUL CONSTITUŢIONAL
Revoluţia din 1905
Stolîpin
Capitolul III. RUSIA ÎN RĂZBOI
Perspectivele
Primul an
Semnele catastrofei
Capitolul IV. REVOLUŢIA DIN FEBRUARIE
PARTEA A DOUA. Bolşevicii cuceresc Rusia
Capitolul V. LENIN ŞI ORIGINILE BOLŞEVISMULUI
Capitolul VI. LOVITURA DE STAT DIN OCTOMBRIE
Eşecul primelor încercări bolşevice de a lua puterea
Lovitura de stat
Capitolul VII. STATUL PARTIDULUI UNIC
Capitolul VIII. INTERNAŢIONALIZAREA REVOLUŢIEI
Tratatul de la BrestLitovsk
Implicarea străină
Capitolul IX. COMUNISMUL DE RĂZBOI
Crearea economiei de comandă
Războiul împotriva satelor
Capitolul X. TEROAREA ROŞIE
Asasinarea familiei imperiale
Teroarea de masă
PARTEA A TREIA. Rusia sub regimul bolşevic
Capitolul XI. RĂZBOIUL CIVIL
Primele bătălii: 1918
Apogeul: 1919–1920
Capitolul XII. NOUL IMPERIU
Capitolul XIII. COMUNISMUL DE EXPORT
Capitolul XIV. VIAŢA SPIRITUALĂ
Cultura ca propagandă
Război împotriva religiei
Capitolul XV. COMUNISMUL ÎN CRIZĂ
NEP: Falsul Thermidor
Criza noului regim
Capitolul XVI. REFLECŢII ASUPRA REVOLUŢIEI RUSE
Glosar
Tabel cronologic
Lecturi suplimentare
Note
RICHARD PIPES, profesor de istorie la Universitatea Harvard, şi-a dedicat
întreaga carieră studierii trecutului şi prezentului Rusiei. Prima sa carte datează
din 1964: The Formation of the Soviet Union: Comunism and Nationalism. I-au
urmat cărţi şi studii despre Rusia sub Vechiul Regim, Revoluţia rusă şi dictatura
consecutivă ei, toate culminând cu The Russian Revolution (1990) şi Russia
under the Bolshevik Regime (1994), a căror versiune prescurtată o reprezintă
cartea de faţă. În perioada 1981–1982 a fost consilier al preşedintelui Reagan
pentru problemele Rusiei şi ale Europei de Est.
Lui Mark, Sarei şi Annei
Introducere
Cuvântul „revoluţie” are o etimologie interesantă. Întrebaţi de sociologii
sovietici, ţăranii ruşi răspundeau că înseamnă „samovolşcina” adică, într-o
traducere aproximativă, „să faci ce vrei”. În publicitatea zilelor noastre,
„revoluţionar” a ajuns să însemne „absolut nou”, deci implicit „îmbunătăţit”. În
vorbirea curentă, el reprezintă un alt mod de a spune „complet diferit”. Această
întrebuinţare a cuvântului ne-ar putea cu greu lăsa să bănuim că originile lui ţin
de astronomie şi de astrologie.
„Revoluţie” derivă din verbul latinesc revolvere, „a se roti”, folosit iniţial
pentru a descrie mişcarea planetelor. Copernic şi-a intitulat marele tratat în care
nega poziţia pământului de centru al universului Despre revoluţia corpurilor
cereşti. Din astronomie, cuvântul a trecut apoi în vocabularul astrologilor, care
pretindeau că pot prevedea viitorul studiind cerul. Astrologii secolului al XVI-
lea aflaţi în slujba prinţilor şi a generalilor numeau „revoluţie” evenimentele
neaşteptate şi imprevizibile provocate de conjuncţia planetelor – cu alte cuvinte,
de forţe pe care omul nu le poate controla. Aşa se face că înţelesul ştiinţific,
originar, al cuvântului, care sugera repetitivitate şi regularitate, a ajuns să
exprime în câmpul vieţii umane exact opusul, adică neprevăzutul, neaşteptatul.
Cuvântul a fost pentru prima oară utilizat în politică în Anglia anilor 1688–
1689, spre a descrie înlăturarea de pe tron a lui Iacob al II-lea în favoarea lui
William al III-lea şi a reginei Maria. Ca preţ al obţinerii coroanei, noul rege a
trebuit să semneze o „Declaraţie a drepturilor”, prin care se angaja să nu abroge
legi sau să impună noi dări fără aprobarea parlamentului, inaugurând astfel un
proces care avea să conducă la triumful suveranităţii poporului în Anglia. Era
aşa-numita „Glorioasă Revoluţie”. Ea nu a influenţat însă decât regimul politic al
ţării.
Un secol mai târziu, Revoluţia Americană avea să aducă schimbări mai
profunde, prin faptul că proclama independenţa ţării şi modifica radical
raporturile dintre individ şi stat. Ea îmbina principiul suveranităţii poporului şi
pe cel al libertăţii individuale cu ceea ce mai târziu urma să fie numit dreptul la
autodeterminare naţională. Chiar şi aşa însă, ea se limita la sfera politicului.
Cultura Statelor Unite, sistemul lor judiciar, garantarea vieţii şi a proprietăţii –
toate moştenite de la Marea Britanie – au rămas neatinse de Revoluţie.
Prima revoluţie modernă a fost cea franceză. În prima sa fază, ea a avut un
caracter spontan şi neconştientizat: în iunie 1789, când reprezentanţii celor trei
stări au depus jurământul de la Jeu de Paume, act de sfidare care marca
declanşarea Revoluţiei, ei vorbeau nu despre o revoluţie, ci despre „o renaştere
naţională”. Cu timpul însă, conducerea Franţei răzvrătite a trecut în mâinile unor
ideologi care vedeau în prăbuşirea monarhiei o ocazie unică de a împlini
idealurile Secolului Luminilor, idealuri care depăşeau cu mult ţelurile politice
limitate ale revoluţiilor engleză şi americană, vizând nici mai mult, nici mai
puţin decât crearea unei noi ordini sociale şi chiar a unui nou tip de om. Sub
regimul iacobin, măsurile luate şi, uneori, puse în practică au anticipat, prin
îndrăzneala concepţiei şi brutalitatea cu care au fost aplicate, regimul comunist
din Rusia. Cuvântul „revoluţie” a început din acel moment să desemneze
planurile grandioase de transformare a lumii – prin urmare, nu schimbările
petrecute, ci schimbările înfăptuite.
Secolul al XIX-lea a fost martorul apariţiei revoluţionarilor de profesie,
intelectuali care îşi dedicau întreaga viaţă studierii revoltelor din trecut – spre a
găsi în ele orientări de ordin tactic – şi analizării evenimentelor epocii lor, pentru
a căuta semne ale viitoarelor revolte; odată ce acestea se produceau,
revoluţionarii de profesie interveneau, încercând să dirijeze revolta spontană spre
o revoluţie conştientă. Acest soi de revoluţionari radicali puneau viitorul sub
semnul unor tulburări violente, progresul impunând, în viziunea lor, distrugerea
sistemului tradiţional al relaţiilor dintre oameni. Ţelul lor era să elibereze
„adevărata” natură umană de sub apăsarea proprietăţii private şi a instituţiilor
cărora aceasta le dăduse naştere. Comuniştii radicali şi anarhiştii îşi imaginau
revoluţia ca pe un eveniment care avea să schimbe în întregime nu doar
aspectele ordinii politice şi social-economice de până atunci, ci însăşi existenţa
umană. Scopul ei era, după expresia lui Leon Troţki, să „răstoarne lumea”.
Această tendinţă a culminat cu Revoluţia rusă din 1917. Deşi prăbuşirea
monarhiei ruse s-a datorat unor cauze interne, bolşevicii, învingători în lupta
pentru putere care a urmat abdicării ţarului, erau internaţionalişti, înflăcăraţi de
aceleaşi idei ca şi intelectualii radicali din Occident. Ei au pus mâna pe putere
pentru a schimba nu Rusia, ci lumea întreagă. Îşi priveau propria ţară, „veriga
cea mai slabă din lanţul imperialismului”, ca pe o simplă rampă de lansare a
revoltei universale care avea să transforme din temelii condiţia umană, refăcând,
cu alte cuvinte, cea de-a şasea zi a Facerii Lumii.
Cauzele revoluţiilor ulterioare anului 1789 sunt numeroase şi complexe.
Observatorii secolului XX, influenţaţi de modele de gândire socialiste şi
sociologice, sunt tentaţi să le caute într-o nemulţumire populară generală. Ei
pleacă de la supoziţia că ar fi fost vorba de acţiuni disperate, pe care nu avem
deci a le judeca. E o viziune care exercită o atracţie deosebită în spaţiul anglo-
saxon, unde ideologiile nu au jucat niciodată un rol proeminent. Însă ideea că
toate revoluţiile care au avut sau vor avea loc sunt inevitabile – şi prin aceasta,
justificate – e valabilă numai într-un sens restrâns. Evident că, într-o ţară în care
guvernul reflectă cu fidelitate dorinţele majorităţii populaţiei, cedând în mod
paşnic puterea atunci când a pierdut încrederea oamenilor, şi în care există un
nivel rezonabil de prosperitate, revoluţiile violente sunt inutile, prin urmare
improbabile; alegerile reprezintă de fiecare dată un soi de revoluţie paşnică.
Acest adevăr evident nu implică însă şi contrariul: anume că, acolo unde au loc
revolte violente, populaţia ar dori o schimbare completă a sistemului politic şi
economic – adică o „revoluţie” în înţelesul iacobin sau bolşevic al cuvântului.
Istoricii au făcut observaţia că revoltele populare au un caracter conservator,
obiectivul lor fiind recâştigarea unor drepturi tradiţionale, de care oamenii simt
că au fost privaţi în mod nedrept. Revoltele sunt orientate spre trecut. Ele au un
scop în acelaşi timp bine precizat şi limitat. Acele „cahiers des doleances”
prezentate de ţăranii francezi în 1789, sau de cei ruşi în 1905 (sub o altă
denumire), conţineau nemulţumiri concrete, care puteau fi toate rezolvate în
cadrul sistemului existent.
Cei care transpun aceste doleanţe concrete într-o forţă atotdistrugătoare sunt
intelectualii radicali. Dorinţa lor este nu de a reforma, ci de a şterge cu totul
trecutul, spre a crea o ordine a lucrurilor care nu a existat niciodată până la ei, cu
excepţia miticei Vârste de Aur. Revoluţionarii de profesie, majoritatea proveniţi
din rândurile clasei de mijloc, dispreţuiesc cererile modeste ale „maselor”, ale
căror interese reale pretind că le înţeleg doar ei. Ei sunt aceia care transformă
revoltele populare în revoluţii, propovăduind că lucrurile nu se pot îmbunătăţi
decât dacă totul se schimbă. Această filosofie, aliaj intim de idealism şi dorinţă
de putere, deschide drumul unor tulburări permanente. Cum însă oamenii de
rând nu pot face faţă unui mediu instabil şi imprevizibil, toate revoluţiile de după
1789 au eşuat.
Iată de ce existenţa nemulţumirilor populare este doar o condiţie necesară, nu
şi suficientă, a revoluţiilor, care necesită în plus o infuzie de idei radicale.
Revoltele care au zguduit Rusia începând cu februarie 1917 au fost posibile
datorită colapsului ordinii publice provocat de presiunea unui război ale cărui
efecte guvernul nu le mai putea controla. Cauza principală a derivei Rusiei în
apele necunoscute ale unei utopii extreme a fost fanatismul acelor intelectuali
care, în octombrie 1917, au profitat de extinderea anarhiei pentru a lua puterea în
numele „poporului”, fără a avea curajul, nici atunci şi nici în cei şaptezeci de ani
care au urmat, să încerce să obţină un mandat popular.
Se poate afirma că Revoluţia rusă a fost evenimentul cel mai important al
secolului care se încheie. Nu numai că ea a constituit piedica principală în calea
păcii după primul război mondial, dar a influenţat în mod direct ascensiunea
naţional-socialismului în Germania şi declanşarea celui de-al doilea război
mondial, pe care triumful nazismului o făcuse inevitabilă. În cei cincizeci de ani
care au urmat victoriei aliaţilor în cel de-al doilea război mondial, regimul
comunist apărut în urma revoluţiei a menţinut lumea într-o stare de permanentă
tensiune, uneori cu riscul declanşării unui nou conflict mondial. Toate acestea
par să aparţină acum trecutului. Pentru a împiedica însă ca istoria să se repete,
este important să aflăm cum s-au petrecut lucrurile; căci problema fundamentală
pusă în mod implicit de toate revoluţiile moderne, şi mai cu seamă de cea rusă,
este de a şti dacă raţiunea poate ajuta omenirea să-şi depăşească imperfecţiunile
cunoscute şi să atingă o ideală perfectibilitate. Eşecul incontestabil al revoluţiei
ruse, confirmat în 1991, când Uniunea Sovietică s-a dezmembrat şi Partidul
Comunist a fost scos în afara legii, poate fi interpretat ca o dovadă concludentă a
faptului că utopia conduce în mod inevitabil la chiar opusul ei, că drumul spre
paradisul terestru sfârşeşte în infern; în acelaşi timp însă, acest eşec ar putea fi
considerat doar un accident vremelnic în eforturile omenirii de a-şi construi o
existenţă ideală.
Autorului rândurilor de faţă, care şi-a dedicat aproape întreaga viaţă studiului
acestei probleme, Revoluţia rusă îi apare ca desfăşurarea unei tragedii. În care
evenimentele sunt produsul mentalităţii şi caracterului protagoniştilor. Poate că
unii se simt mulţumiţi să o considere rezultatul unor forţe economice şi sociale
grandioase, prin urmare, „inevitabilă”, însă condiţiile „obiective” sunt o
abstracţie; ele nu intră în acţiune. Nu constituie decât un fundal al deciziilor
subiective, luate de un număr relativ redus de indivizi pentru care politica şi
războiul sunt ocupaţia principală. Evenimentele se dovedesc „inevitabile” doar
privite retrospectiv. Documentele pe care se bazează istoria de faţă ne înfăţişează
oameni care îşi urmează propriile interese şi aspiraţii, fără a fi capabili sau
dornici să ia în considerare interesele sau aspiraţiile celorlalţi. De multe ori,
autorul s-a simţit înclinat să-şi povăţuiască personajele să se oprească şi să
mediteze înainte de a se arunca orbeşte în catastrofa care avea să-i devoreze pe
învingători şi învinşi laolaltă. E o experienţă din care ieşi mai umil şi mai puţin
încrezător în capacitatea omenirii de a se schimba prin propriile puteri.
Paginile care urmează rezumă volumele mele: Revoluţia rusă (1990) şi Rusia
sub regimul bolşevic (1994). Cele două cărţi descriu în mod detaliat şi pe baza