Table Of ContentP A U L D O B R E S C U
Paul Dobrescu este profesor la Facultatea de Comunicare şi
Relaţii Publice din cadrul SNSPA, Bucureşti. De-a lungul carierei
sale academice, a fost preocupat să descifreze procese definitorii
ale lumii contemporane, cum ar fi evoluţia globalizării, ridicarea
lumii emergente, reaşezarea puterilor globale. A publicat nume
roase lucrări de geopolitică, sociologie politică şi comunicare,
între care amintim: Mass media, puterea fără contraputere (2002,
în colaborare), Geopolitica (2003), Istoria comunicării (2007, în
colaborare), Viclenia globalizării. Asaltul asupra puterii americane
(2010), Un deceniu cât un secol. Secolul lumii emergente (2013, dis
tinsă cu premiul Henri H. Stahl al Academiei Române), Lumea cu
două viteze. Puterile emergente şi ţările dezvoltate (2013), La ruse
de la mondialisation (L’Harmattan, 2015).
CRIZELE
1
DE DUPĂ CRIZĂ
O lume Iară husolă şi iară hegemon
P A U L D O BRE SCU
Capitolul 5. Marea Chinei de Sud: primul conflict
care pune faţă în faţă America şi China.............................310
Concluzii. Dezvoltarea nu se primeşte cadou!..........................337
Nepoţilor mei:
Caria, Agata şi Adam Dobrescu
INTRODUCERE
Boala dezvoltării lente
Crizele au şi ele viclenia lor: te absorb, te bombardează cu eve
nimente, cu creşteri şi descreşteri, disponibilizări, falimente,
incertitudini şi îţi lasă puţin timp de gândire pentru ceea ce ur
mează după trecerea crizei. Suntem tentaţi să credem că, după
încheierea crizei, se vor încheia şi necazurile. Cel puţin de această
dată, vom fi confruntaţi cu toate problemele cronicizate dinainte
de criză - demografice, ecologice, sociale -, la care se adaugă cele
generate sau amplificate de criză. Prin urmare, realist şi aplicat ar
fi să vorbim deja despre „crizele de după criză". Mai ales că nu este
suficient să le cunoaştem şi să le prevedem. Viitorul nu trebuie
doar prevăzut, ci, mai ales, pregătit.
Vitalitatea unui organism social este exprimată de dezvolta
rea sa, de expansiunea şi de viteza sa de înaintare. Se pot face
o mie de alte consideraţii, dar acest criteriu rămâne fundamen
tal. Din rădăcina dezvoltării economice se înalţă totul, inclusiv
libertatea. Fără baza solidă a dezvoltării, libertatea decade sau
se degradează. De aceea, dezvoltarea trebuie să fie o valoare con
ducătoare a oricărei societăţi. Nu doar pentru că dezvoltarea sau
paşii făcuţi în această direcţie influenţează toate celelalte com
ponente ale vieţii noastre, ci şi pentru că ne arată metabolismul
firesc sau dereglat al unei societăţi, potenţialul de care dispune
la un moment dat. Dezvoltarea reprezintă adevăratul barometru
al vitalităţii unui popor şi al unei organizări statale. Aşa cum ea ne
vorbeşte despre disponibilitatea comunităţii naţionale respective
de a-şi asuma costurile asociate dezvoltării şi pregătirii inteligen
te a viitorului.
De la un timp, cu deosebire după depăşirea momentului de
vârf al crizei, societăţile avansate suferă de boala dezvoltării lente
sau chiar a stagnării. Pe care o recunosc şi nu o recunosc. Nu pot
9
Paul Dobrescu
evita să vorbească despre ea: vin imediat statisticile. Nu o recu
nosc, în sensul că nu discută această problemă la nivelul cauzelor,
al rădăcinilor ei adânci. Sau caută diferite formule de a prezenta
edulcorat situaţia, în ultimă instanţă de a ocoli analiza frontală.
Or, atunci când este vorba despre o suferinţă serioasă, recunoaş
terea ei este parte a tratamentului.
In 2015, FMI a publicat propria evaluare a stării economiei
mondiale. Acest Raport semnalează un fapt îngrijorător: creşte
rea producţiei în lumea dezvoltată va fi de 1,6 procente în peri
oada 2015-2020. Ceea ce înseamnă un ritm vizibil mai mic faţă de
cele 2,25 procente cu care a evoluat acest indicator în anii dinain
tea crizei1. în ultimele zile ale anului trecut, Christine Lagarde
a afirmat limpede: creşterea în 2016 „va fi dezamăgitoare şi
inegală"2. în ansamblu, deceniul în care ne aflăm consemnează o
creştere economică modestă. Ritmul acesta lent, indecis, care nu
semnalează o desprindere reală ne duce cu gândul la termometrul
care ne arată că temperatura corpului este de 37 de grade. O stare
subfebrilă, uneori mai periculoasă decât starea febrilă propriu-zi-
să. Starea febrilă semnalează boala, dar şi reacţia organismului,
capacitatea lui de a avea reacţie. Cea subfebrilă poate să nu arate
nimic ori, dimpotrivă, să semnaleze ceva foarte grav: lipsa de re
acţie imunitară în faţa unui atac periculos. Când temperatura este
de 37 de grade o zi sau chiar o săptămână, lucrurile încă nu sunt
îngrijorătoare. Dacă aceeaşi temperatură este indicată timp de o
lună, putem avea de-a face cu ceva alarmant...
Boala dezvoltării lente, precum şi dezbaterile din ultima
vreme privind iminenţa altei crize3 ne obligă să ne întrebăm în
legătură cu tratamentul aplicat Marii Recesiuni, cu eficienţa lui,
cu stadiul real în care se află refacerea „pacientului". Nespus de
1 IMF World Economic Outlook, 2015, https://www.imf.org/external/
pubs/ft/weo/2015/02/weodata/index.aspx
2 Christine Lagarde, interviu acordat cotidianului economic german
Handelsblatt, în The Telegraph, 31 decembrie 2015
3 La începutul anului curent, George Soros şi William White au vorbit
deschis depre posibilitatea unei noi crize, iar Royal Bank of Scotland a
lansat un mesaj de-a dreptul înfricoşător: „Vindeţi tot!"
10
Crizele de după criză
multe probleme rezultă din această decolare nehotărâtă a eco
nomiei mondiale. Pentru decidendi economici şi politici, dar şi
pentru cercetarea de specialitate. Perioada post-criză este ase
menea unei bibliografii deschise, parcurse însă în mod timid, de
teamă că va contrazice evaluările şi aşteptările de început. Ce se
întâmplă, de fapt? Literatura de specialitate este cvasiunanimă
în a admite că Marea Recesiune (criza din 2008-2009) este a
doua mare criză după cea din 1929-1933 (Marea Depresiune).
Pentru noi, nu este deloc limpede acest lucru. Va trebui să mai
treacă un număr de ani pentru a putea stabili o ierarhie. Da, criza
din 1929-1933 a fost mult mai dramatică, pentru că statul nu a
intervenit. în criza recentă, s-a intervenit masiv, iar dramatismul
a fost vizibil diminuat. Din această perspectivă, Ben S. Bernanke
este îndreptăţit să-şi fi intitulat recenta sa lucrare: Curajul de a
acţiona1. Dar ce ştim despre urmările pe termen mediu şi lung ale
Marii Recesiuni? Mai ales că în timpul crizei s-a tipărit o masă
impresionantă de bani, s-au contractat mari datorii, care acum
apasă şi îngreunează dezvoltarea.
în dezbaterea curentă întâlnim frecvent fomula „criza din
2008-2009“, care sugerează că, de fapt, am avea de-a face cu o
criză încheiată. Nu, s-a depăşit doar momentul de vârf al aceste
ia. Orice criză financiară se prelungeşte, iar perioada post-criză
este pândită de tot felul de pericole. Ce s-a schimbat cu adevărat
după criză, aşa încât ea să nu se mai repete? în afară de tăierea
cheltuielilor (sociale), de promovarea austerităţii, de tipărirea de
bani şi de efortul de a acoperi deficitele băncilor, foarte puţine
lucruri la nivel structural. Inegalitatea a continuat să se accen
tueze, datoria să crească, suferinţa să se extindă. Fundamentele
nu s-au modificat. De aceea, şi creşterea economică - vorbim de
creşterea robustă - a întârziat să apară. Revirimentul încă se lasă
aşteptat. Am început să scriem lucrarea de faţă şi pentru a atrage
atenţia asupra acestui adevăr pe lângă care trecem cu o anumită
superficialitate, dacă nu chiar cu seninătate vinovată.
1 Ben S. Bernanke, The Courage to Act: A Memoir of a Crisis and Its
Aftermath, W. W. Norton & Company, New York, 2015
11
Paul Dobrescu
Deocamdată, putem spune că procesul de refacere - „lent",
„inegal", „dezamăgitor" - va avea mari repercusiuni asupra ie
rarhiei economice a lumii de mâine, va putea crea diferenţe, chiar
decalaje în interiorul lumii dezvoltate. întrebarea cardinală este
următoarea: criza din ’29-’33 a dus la cel de-al Doilea Război
Mondial. Faptul că de data aceasta statul a intervenit va conduce
la evitarea unui asemenea deznodământ dramatic, la o evoluţie
care să ferească viaţa internaţională de un conflict răvăşitor?
Acestei complicate perioade pe care o numim, cumva înşelător,
perioada post-criză, ca şi când criza ar fi trecut, îi consacrăm pri
ma parte a lucrării.
2016 nu se anunţă deloc promiţător. Ca ritm al creşterii
economiei globale, el se va situa la nivelul lui 2015, dacă nu
uşor mai jos. Pentru demersul nostru, este foarte important să
subliniem că emergenţii vor fi şi ei confruntaţi cu dificultăţi,
că anul acesta ar putea să fie marcat de „criza emergenţilor".
Andrew Haldane, economistul-şef al Băncii Angliei, consideră
că „pieţele emergente vor reprezenta al «treilea val» al seriilor
de crize care au început în 2007-2008 cu criza creditelor
neperformante americane şi a continuat în 2010-2012 cu criza
din zona euro"1. Este adevărat că ritmul de creştere al pieţelor
emergente va scădea şi el - de la 6,5 procente între 2008 şi 2014
la 5,2 procente în următorii cinci ani. Dar el rămâne mai mare
de două-trei ori decât cel consemnat de ţările dezvoltate. Ceea
ce înseamnă că procesul de apropiere dintre cele două grupuri de
ţări, mai ales dintre ţările situate în fruntea emergenţilor şi cele
dezvoltate, va continua, că vom avea o perioadă deloc liniştită,
marcată de perturbaţiile, chiar de seismele pe care orice proces
de reaşezare globală le generează. Când vorbim de emergenţi,
ne vine în minte acronimul BRICS. Dar, aşa cum precizează Jim
O’Neill (cel care a lansat acronimul respectiv), această lume ar
trebui extinsă cu ceea ce el numeşte MINT (Mexic, Indonezia,
1 „Out of fashion: Investors have become pessimistic about emerging
markets", The Economist, 24 octombrie 2015
12
